Etichete

Frumos trenci! Evident, doar e Burberry. Cum să nu-mi placă? Cum să mă ruşinez când afirm că sunt topită după el? Doar nu credeaţi că îndrăznesc să declar că îmi place melodia şi videoclipul pentru ceea ce transmit. Cum aş putea face aşa ceva? Aş părea vulnerabilă, mi-aş distruge carapacea – acest înveliş exterior, acest ambalaj bine studiat pe care m-am străduit atâţia ani să-l pun la punct.

Nu greşesc atunci când spun că societatea ne învaţă să devenim superficiali, să ne lăsăm atraşi de brand-uri, de etichete, să apreciem aspectul exterior, ambalajul, fără să ne pese de calitatea lucrurilor care ne înconjoară, de materiale şi originea lor, de modul în care produsele au luat naştere, prin câte etape au trecut până să ajungă la noi. Conştient sau nu, aplicăm aceleaşi reguli şi în relaţiile cu oamenii din jurul nostru. Societatea ne învaţă să iubim automatismele, să devenim maşinării uşor de controlat, să nu iubim nimic altceva în afară de produsele de consum, banii şi sexul fără aşteptări.

Sexul cu sau fără aşteptări reprezintă tot o invenţie a societăţii. De ce nu ne putem lăsa, pur şi simplu, în voia sentimentelor, de ce ne este greu să fim indiferenţi atunci când nu simţim nimic, să iubim atunci când ne îndrăgostim, fără a ne lăsa influenţaţi de reguli ce ţin de moralitate, de vârstă, de statut social – criterii inventate tot de societate, de altfel? De ce?

Probabil că de teamă – de a fi diferiţi, de a ieşi din tipare, de a fi etichetaţi altfel, de a fi consideraţi „ciudaţi”, „demodaţi”, „fraieri” şi în cele din urmă marginalizaţi. Omul este o fiinţă socială şi pentru a-şi păstra sănătatea fizică şi mentală, trebuie să relaţioneze cu semenii săi. De aceea, va face tot posibilul să evite izolarea voită ori impusă. Dimpotrivă, va căuta în permanenţă iubirea, intimitatea, poate chiar fără să conştientizeze.

Ştiţi că psihologii au ajuns la concluzia că în absenţa iubirii, psihicul copilului nu se poate devolta corespunzător? Dacă nu este îmbrăţişat, copilul scade în dimensiuni şi se poate îmbolnăvi, chiar dacă îi este asigurată hrana (fizică). Corpul este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. Oricât de independenţi am crede că suntem, avem nevoie de iubire ca de aer, iar acest fapt nu ne încarcerează, ci, contrar tuturor aşteptărilor, odată acceptat, ne vom simţi mai liberi decât oricând.

Oricât de puternici am crede că suntem, din iubire putem suferi nemăsurat. Este firesc să ne sperie această idee, dar nu trebuie să ne îngrozească faptul că am putea fi consideraţi „slabi”. Toţi avem dreptul să alegem, toţi avem nevoie să iubim, toţi putem suferi. Nu ar trebui să ne ruşinăm de aceste lucruri sau să încercăm a le ascunde pentru a nu fi etichetaţi.

Dacă societatea vrea să ne eticheteze, nu are decât. Important este să ţinem minte că eticheta proprie – cea pe care o purtăm în suflete – este mai preţioasă decât orice marcă de lux ori produs de designer. În plus, este singura pe care ar trebui să o purtăm pe exterior cu mândrie.

gone-travelling-novelty-luggage-tag-emotional-baggage_3677015

Doar eu cu mine

wallpaper-running-in-the-grassEste trecut de ora 2:00 (noaptea) când încep să scriu aceste rânduri. De ce nu dorm? O fi de la cele două ceaiuri Rooibos pe care le-am băut, cele şapte ţigări pe care le-am fumat şi cele două filme vizionate în ultimele câteva ore. Sau poate că sunt de vină gândurile care încep să şiroiască acum că s-a făcut linişte în jurul meu.

V-am mai spus că locuiesc singură, ştiu. Am şi menţionat cândva că singurătatea aceasta îmi place mult, poate prea mult – după cum spun unii. Sunt cei care, din când în când îmi atrag atenţia asupra faptului că nu ies din „cutiuţa” mea, că timpul trece şi că voi rămâne „fată bătrână” (între noi fie vorba, fată nu mai sunt, dar nici bătrână nu voi fi aşa curând). Cu toate acestea, ce pot eu să fac? Sunt doar un om. Şi-apoi, ultimii ani din viaţă mi-au arătat că este sănătos să faci ce-ţi spune inima. Mie încă îmi spune că mi-e bine aşa. Şi ce dacă m-am apucat de zugrăvit şi nu am nici un ajutor? Ştiţi cât este de satisfăcător să-ţi dai seama câte poţi face cu doar două mâini de femeie care măsoară numai 160 cm şi cântăreşte în jur de 55 de kg? Primele rezultate mi-au întrecut până şi mie aşteptările. Nu mă aştept să fie totul gata mai devreme de Crăciun, dar sunt sigură că rezultatul final îmi va face sărbătorile de iarnă şi mai frumoase.

Acum că bucătăria este „ca nouă” se pare că mi-am redescoperit şi pasiunea pentru gătit. Dintotdeauna mi-a plăcut să pregătesc feluri noi de mâncare şi, chiar dacă nu am avut de fiecare dată toate ingredientele pe care o reţetă găsită pe internet le cerea, am reuşit să le adaptez cu succes la ceea ce-am găsit prin frigider şi să creez ceva gustos şi arătos. Apoi, cine a spus că atunci când găteşti trebuie să măsori şi să cântăreşti cu atenţie? Eu cred că trebuie să priveşti, să miroşi şi să simţi. Gusturile sunt deja memorate şi dacă îţi întrebi papilele gustative câtă sare sau zeamă de lămâie trebuie să pui peste câteva bucăţi de carne, cu siguranţă vor şti să îţi ofere răspunsul corect. Îţi vor spune chiar şi ce poţi să adaugi în plus faţă de ingredientele iniţiale.

Acum că a venit weekend-ul, voi avea timp să mă ocup de mine şi de cutiuţa mea. Unde mai pui că nici nu contează dacă plouă sau dacă este soare, cât de frig sau cât de cald este, dacă ceilalţi vor fi mulţumiţi sau nu. În acest spaţiu nu există ceilalţi. Sunt doar eu, şi se pare că nu-mi trebuie mult pentru a fi fericită. Trebuie doar să termin de zugrăvit, să-mi iasă mâncarea bună, să mă las de fumat pentru a nu ştiu câta oară şi de data aceasta să mă ţină, să am timp şi pentru citit, văzut filme, alergat, dar şi pentru a schimba câteva cuvinte cu cei dragi (prieteni şi rude). Cu siguranţă că mai sunt şi alte lucruri mărunte care mi-ar putea aduce fericirea, dar e târziu (sau prea devreme) pentru a mai scormoni prin ele. Şi-apoi trebuie să mai şi dorm. Mâine, de fapt azi, trebuie să trec pe la Lidl pentru că au promoţie la unt – singurul ingredient de care mai am nevoie pentru bunătăţile pe care le voi pregăti în weekend.

V-aş invita la masă, dar nu ştiu dacă aveţi loc toţi în cutiuţa mea.

(TO BE CONTINUED)

Un alt capăt de linie

freedom38Ce să vorbim când nu mai avem ce să ne spunem? Câte poveşti mai putem inventa pentru a ne asigura că, stând faţă în faţă, suntem conştienţi de prezenţa celuilalt? Chiar crezi că-mi pasă cum îţi bei cafeaua când eşti atât de departe de mine? Crezi că vreau să ştiu cum te simţi dacă îţi întâlneşti prietenii, când nu ştiu cum te simţi atunci când mă întâlneşti pe mine?

Privirea ta, care deunăzi spunea atât de multe despre mine, astăzi este goală. Oricât am încercat, n-am reuşit să mă mai regăsesc în ea. În punctul respectiv s-au adunat ani întregi în care eu n-am fost prezentă. De ce m-am aşteptat ca astăzi să-mi ocup locul pe care îl aveam cândva? Eu nu mai locuiesc acolo.

Îţi permit să-mi vorbeşti numai despre tine. Se vede că-ţi face o deosebită plăcere. Când vine rândul meu să-mi rostesc discursul, îmi dau seama că nu ştiu cu ce să încep. Aveam atât de multe lucruri să-ţi spun înainte să te reîntâlnesc! În mintea mea am trăit acest moment de sute de ori şi, de fiecare dată, ţi-am spus povestea vieţii mele – cu bune, cu rele, exact aşa cum e. Acum îmi dau seama că nimic din ceea ce ţi-aş povesti nu-ţi aparţine, nu se leagă de tine, nu te priveşte şi nu te va mişca. Tot ce este important pentru mine, ţie îţi e indiferent. Trecutul este doar al meu, la fel şi viitorul, dar şi prezentul. Ceea ce împărţim acum nu este decât un moment care va trece mult mai lesne decât a venit, care nu va schimba nimic la ziua de mâine. Mâine va fi acelaşi ca ieri. Tu vei fi plecat fără să-mi fi dărâmat munţii, fără să-mi fi zdruncinat temeliile, fără să-mi fi lăsat în schimb nimic mai mult decât o scurtă amintire. Pentru o perioadă, această amintire va purta cu sine o groază de semnificaţii, însă toate se vor şterge în timp. La un moment dat se va goli şi ea – de senzaţii, de impresii şi, mai ales, de sentimente.

Sufletele noastre sunt pustii, iar uscăciunea lor mă arde prea mult că să-i mai permit să dureze. Te privesc încă o dată şi clipesc pentru a-mi întipări pe retină această ultimă imagine a ta. Restul este de prisos.

Jos armele!

hghgPână mai ieri credeam că viaţa e o luptă. Credeam că fiecare zi începe cu pregătirile pentru o nouă bătălie pe care trebuie să faci tot posibilul să o câştigi. Aveam impresia că dacă te zbaţi zi de zi, dacă încerci fiecare soluţie posibilă, la un moment dat vei reuşi să obţii orice-ţi doreşti. Fiecare vis poate deveni realitate dacă munceşti suficient şi dacă nu renunţi. Acesta era crezul meu, până când am înţeles că uneori you just have to let go.

Sunt zile în care nu mai poţi să lupţi. Eşti extenuat, dezgustat şi nu mai vezi sensul acestei permanente frământări pentru a obţine ceva ce nici măcar nu ştii dacă te va face fericit pe termen mediu sau lung. Sunt momente în care obiectivele tale par himere, speranţele  ţi se transformă în iluzii, şi tot ceea ce se zărea la orizont devine un miraj, căci atunci când credeai că eşti aproape, vezi că visele tale fug de tine, de fapt.

Dintr-o dată începi să înţelegi că lucrurile de care ţineai cu dinţii până de curând îţi fac mai mult rău decât bine şi că a venit momentul să renunţi la ele. Pentru o perioadă te-ai blocat într-un joc stupid de-a şoarecele şi pisica, dar acum ai obosit. Te-ai implicat prea mult în pseudo-relaţii şi ai încercat să umpli un gol cu lucruri lipsite de substanţă care ţi-au consumat toată energia. Ai luptat destul, ai inventat prea multe strategii pentru a câştiga o bătălie pierdută încă de la început.

E timpul să te întorci către tine, să laşi în urmă dorinţa nebună de a cuceri teritoriile altora. Locul tău nu este acolo, căci altfel, nu ai fi întâmpinat atâta rezistenţă. Nu ar fi trebuit să munceşti atât pentru a doborî ziduri. Ar fi fost normal să intri pe uşă, iar aceasta să ţi se deschidă larg în momentul în care te-ai apropiat.

În iubire nu este indicat să-ţi faci loc forţat. Aştepţi ca locul mult râvnit să ţi se ofere, dar nu poţi aştepta la nesfârşit. A venit momentul să îţi întorci privirea, să le permiţi lucrurilor bune accesul în viaţa ta, dar pentru asta, este nevoie să eliberezi spaţiul, să te descotoroseşti de tot ce e urât, trist, zadarnic.

Măşti cu suflet

anypics-ru-651021„Ce vrei să te faci când vei fi mare?” – o întrebare care îţi este adresată de foarte multe ori în copilărie. Am fost şi eu întrebată la fel şi, la un moment dat, ajunsesem să mă plictisesc. Îmi era greu să-mi storc de fiecare dată creierii pentru a scorni un răspuns care să-i mulţumească pe adulţii din jurul meu. Nu ştiam ce vreau să mă fac, dar ştiam că vreau să fiu mare. Mi se părea fascinant să poţi decide singur, să nu dai socoteală nimănui, să poţi face orice. Nu ştiam atunci că toate au un preţ, că libertatea nu se câştigă odată cu vârsta, că niciodată nu poţi fi pe deplin liber sau că fericirea este un ideal atât de greu de atins.

Acum sunt mare şi cred că întrebarea de mai sus ar trebui reformulată: „Cine vrei să fii când te vei face mare?”

Când te zăreşti în oglindă, îţi place ce vezi? Când îţi priveşti în suflet, eşti mulţumit de ceea ce găseşti acolo? Când priveşti în urmă, te încearcă tristeţea, dezamăgirea, regretul? Eşti cine-ai crezut că vei fi? Ştii cine eşti?

Uneori îţi este greu să te mai regăseşti în spatele măştilor pe care le porţi zilnic. E adevărat, nu ai de ales. Trebuie să le porţi. Aşa este lumea în care trăim, iar tu faci tot posibilul să îndeplineşti aşteptările societăţii pentru un trai cel puţin decent. Îţi negi dorinţe, anulezi planuri, înăbuşi sentimente care ar putea fi considerate nepotrivite de către cei din jurul tău. Vrei ca răspunsul la întrebarea reformulată de mai sus să fie apreciat de ceilalţi. Nu-ţi dai seama că tu eşti cel care decide răspunsul corect. Nu înţelegi că este vorba doar despre tine, nu despre ceilalţi. Fericirea ta nu este colectivă. Numai tu o poţi simţi cu adevărat.

Când suferi, deşi mulţi îţi înţeleg durerea, nimeni nu poate fi trist în locul tău. Când iubeşti şi îţi mărturiseşti iubirea, nu poţi transfera celuilalt sentimentul. Se spune că primeşti ceea ce oferi. Totuşi, mă întreb: dacă oferi iubire, de ce, de multe ori, primeşti doar suferinţă la schimb?

Cunosc oameni mari pe care credeam că nimic nu-i poate doborî vreodată. Oameni cerebrali, raţionali, cu experienţă de viaţă, cu principii bine înrădăcinate, care s-au îndrăgostit la un moment dat şi de atunci au devenit de nerecunoscut. Nimic din ceea ce ştiau despre viaţă şi despre ei înşişi n-a mai contat. Trăiau doar pentru a iubi. Frumos, nu-i aşa? Dar ce te faci când trăieşti pentru a iubi pe cineva care niciodată nu te va iubi la fel?

Nu este de ajuns să conştientizezi situaţia. Iubirea nu este conştientă. Dimpotrivă, este ca un drog. Te afli în sevraj până în momentul în care îţi vei primi doza, iar dacă nu o primeşti suferi al dracului de mult. Iubirea devine un chin, o tortură psihică şi fizică ce pare să nu se mai sfârşească vreodată. Uneori ai impresia că te torturezi singur şi încerci să te scuturi de toate şi să redevii cine ai fost. Acela este momentul în care îţi dai seama că este imposibil, că nu poţi controla emoțiile, că eşti doar o marionetă condusă haotic de mâna nevăzută a acestui sentiment sublim denumit „iubire”.

Oamenii mari aflaţi într-o astfel de situaţie îşi pun atunci o altă mască – pe cea a omului cinic, nepăsător, arogant, de neînduplecat, dur, poate chiar agresiv câteodată. Astfel, creează o barieră între el şi persoana iubită, îşi închid sentimentele într-un cufăr bine ferecat şi ignoră strigătul disperat al sufletului care vrea să iubească. Cu masca aceasta defilează prin lume aparent nepăsători, căci nimeni nu poate vedea rănile interioare care încă mai sângerează. Timpul vindecă totul, speră ei. Numai că cicatricile rămân acolo toată viaţa. În fiecare zi vor fi nevoiţi să mai poarte o mască pentru a le ascunde cum pot ei mai bine.

Tu ce vrei să te faci când vei fi mare – un om sau o mască?

Adevăr sau provocare?

images (2)Cred că am început să înţeleg ce fel de persoană sunt. Deşi aveam bănuielile mele, nu voiam să recunosc faptul că sunt de-a dreptul nerăbdătoare – de fapt, cred că întruchipez superlativul unui om nerăbdător – energică, neastâmpărată chiar, o persoană care trebuie să aibă tot timpul ceva de făcut sau de gândit – în special de gândit. Îmi place să-mi ţin mintea ocupată cu tot felul de gânduri, care mai de care mai neobişnuite.

Pentru că îmi place să am activitate mai mereu (şi pentru că am nevoie de bani, evident), lucrez de pe vremea când aveam aproape 20 de ani. Asta înseamnă că am 12 ani de „vechime în muncă” (CV-ul meu devine din ce în ce mai stufos). Partea frumoasă a acestei experienţe este că, în atâţia ani am avut ocazia să cunosc o groază de oameni. Sunt o persoană sociabilă şi, deşi în şcoală nu reuşeam să-mi fac prea mulţi prieteni, odată cu vârstă mi-am descoperit capacitatea de a lega prietenii la serviciu. Da, majoritatea prietenilor mei sunt foşti sau actuali colegi de muncă.

Unul dintre ei îmi spunea zilele trecute că „dau prea mult din casă” în textele mele. Mărturisesc faptul că afirmaţia sa mi-a dat de gândit, dar nu m-a surprins în mod deosebit. Aceasta era temerea mea în momentul în care am hotărât – cu greu – să creez acest blog.

După o analiză minuţioasă a textelor cu pricina, am ajuns la următoarea concluzie. Articolele mele nu sunt literalmente despre mine, deşi în ele se regăseşte o mare parte din ceea ce sunt, dar mai ales din ceea ce gândesc. Aici intervine aspectul – zic eu – interesant. Viaţa mea nu este palpitantă. Textele mele nu sunt despre ceea ce fac, ci despre (aproape) tot ceea ce-mi trece prin cap. Nu sunt autoarea tuturor faptelor, ci generatoarea gândurilor înşirate în scris. Îmi place să cred că am o imaginaţie destul de bogată, dar imaginaţia nu creează realitatea zilnică.

Lumea mea este alcătuită din fapte, dintre care prea puţine sunt redate în scris, şi din idei pe care încerc să le cosmetizez puţin pentru a le putea publica pe acest blog. Dacă le-aş expune aşa cum curg, probabil că aş genera stupoare în rândul celor care au răbdarea să parcurgă „cronicile” unei femei cu mult timp liber la dispoziţie. Totuşi, torentul acesta de idei trebuie să se reverse undeva. Altfel, probabil că mi-ar exploda capul.

Pe de altă parte, iubesc afirmaţia: „Sunt responsabilă pentru ceea ce spun, nu pentru ceea ce înţelegeţi voi” – mă scuteşte de remuşcări. Dacă aţi citit şi v-aţi format o opinie despre mine, despre viaţa mea, caracterul sau personalitatea mea, vă rog să ţineţi cont şi de faptul că percepţiile pot fi departe de adevăr şi pot spune multe despre voi, de fapt.

„Lumea este o scenă, iar noi suntem actori”. Rolurile pe care le jucăm se schimbă odată cu decorul. Cine vrea să mă cunoască în totalitate, trebuie să facă mai mult decât să-mi citească blogul.

„Welcome to my world!”, dar ţineţi cont de faptul că lumea pe care am creat-o aici ar putea fi cu totul diferită de realitatea în care exist.

Poveşti de pe lacul meu

nuferi-albi-1_ebcf126534f90cSunt o femeie de 32 de ani şi sunt singură. Unii spun că viaţa mea abia acum poate începe, alţii sunt de părere că la vârsta aceasta nu voi mai reuşi să găsesc bărbatul care să-mi fie alături pentru tot restul vieţii. Eu nu (mai) cred nimic. Încă mai sper că singurătatea aceasta este doar o perioadă prin care trebuie să trec pentru a fi capabilă ulterior să pornesc mai departe şi să ajung, la un moment dat, acolo unde îmi doresc.

Având în vedere că petrec destul de mult timp cu mine însămi, analizând (circumstanţe, probleme, soluţii), studiind (comportamente, oameni, locuri), meditând asupra diferitelor probleme existenţiale, încep să înţeleg că, de fapt, sunt multe lucruri pe care nu le ştiu despre mine. Trăiesc în compania mea de atât de mulţi ani şi nu pot spune că mă cunosc în profunzime. Ştiu, oare, ce-mi trebuie, ce vreau, unde şi cum vreau să ajung, dar – mai ales – cu cine?

De cele mai multe ori, îmi sunt suficientă mie însămi, însă există şi situaţii în care simt nevoia unui partener. Viaţa îmi oferă ocazii de a cunoaşte oameni, însă la 32 de ani nimic nu mai este atât de simplu ca atunci când eram adolescentă şi acceptam lucruri de dragul experienţei. Totul pare mult mai complex astăzi, am devenit mai selectivă, mai pretenţioasă, poate cu aşteptări prea mari, însă deloc nerealiste, zic eu. Am devenit mai prudentă, iar experienţele pe care mi le doresc azi sunt mai puţin superficiale.

Abia acum încep să mă cunosc, să-mi identific şi să-mi stabilesc limitele. Mi-am câştigat independenţa (nu este REcâştigată, căci nu pot spune că m-am mai bucurat de aşa ceva până acum), iar astăzi ţin cu dinţii de ea şi nu am nevoie de un partener care să mă îngrădească. În aceste condiţii, mă întreb dacă voi mai fi capabilă să împart totul cu o altă persoană, să MĂ împart la doi sau dacă voi mai fi vreodată mulţumită cu ceea ce îmi poate oferi celălalt.

În plus, încep să cred că bărbaţii nu se găsesc, de fapt, pe toate drumurile, aşa cum se spune. E drept, există multe exemplare masculine în jurul meu, însă bărbaţii aceia – care să îndeplinească măcar criteriile minime pentru a nu trece neobservaţi – sunt puţini…înfricoşător de puţini. Ce rost are să-mi construiesc în minte bărbatul pe care mi-aş dori să-l întâlnesc – făcând abstracţie de faptul că nici nu mai ştiu cum îl vreau sau că efortul de a mi-l imagina îmi pare mult prea mare – când am început a renunţa să mai cred în vise? Viaţa nu este ca-n filme, visele devin de prea puţine ori realitate, şi nu întotdeauna te poţi alege cu ceea ce-ţi doreşti.

Nu mai cred în basme. Dacă le-aş scrie, poveştile mele ar fi despre atlfel de prinţi. Ar fi aşa:

Img15Aştepţi ani la rând bărbatul ideal, îl cauţi, îl visezi. Îţi faci neîncetat liste de calităţi pe care trebuie să le recunoşti la el şi defecte pe care nu le poţi tolera, dar te trezeşti într-o zi prinsă în mrejele unei afecţiuni pentru un bărbat de care ştiai că trebuie să fugi toată viaţa. Şi, mai grav, nici măcar pe acesta nu-l poţi avea, iar asta pare să te adâncească într-o agonie stupidă şi interminabilă. Superficialitatea lui ar trebui să te îndepărteze, dar tu, în naivitatea ta, speri că pe sub carapacea aceea de nepătruns îl vei putea găsi pe cel care te va iubi aşa cum ţi-ai dorit dintotdeauna. Aştepţi că o nebună să-şi dea seama că pe tine te vrea, că tu eşti cea pe care a căutat-o până acum. Ţi-l imaginezi în diferite situaţii, însă mereu alături de tine, transformându-se din broscoi în prinţul mult aşteptat. Faci o obsesie bolnăvicioasă pentru el şi îl vezi numai aşa cum ţi-ai dori tu să fie.

Vine apoi ziua când broscoiul pare că se transformă, dar nu în prinţ, ci doar într-un bărbat care te vrea (o dată, de două ori…până se plictiseşte ori numai până când îşi satisface curiozitatea). Te gândeşti că acela este momentul vostru şi te laşi dusă de val. După ce valul trece îţi dai seama că ai sărutat broscoiul, dar nu s-a transformat în ceea ce sperai şi, pe deasupra, mai era şi râios. Ţi s-a arătat în toată „splendoarea” sa şi ţi-a spulberat toate visele, căci de ce ţi-a fost la un moment dat frică, nu ai scăpat. Nimic din ceea ce credeai despre el nu are legătură cu ceea ce este. Şi fugi. Fugi mâncând pământul, convinsă că toţi bărbaţii sunt nişte porci şi că nici unul nu merită iubirea ta.

Mai grav ar fi dacă ai continua să crezi că broscoiul poate fi transformat, în ciuda tuturor aparenţelor, că dacă tu îţi aduci contribuţia vei reuşi să-l ajuţi să devină ceea ce ar fi trebuit să fie. Investeşti o groază de lucruri în asta şi după câţiva ani îţi dai seama că el nu a vrut niciodată să se transforme, că valul tot a trecut, numai că acesta a fost un ditamai tsunami. În urma lui rămân toate prăbuşite, sfărâmate, fără noimă, fără valoare şi ai nevoie de încă o investiţie considerabilă pentru a te reconstrui. Dacă eşti o femeie puternică vei găsi resursele şi vei reuşi să te pui pe picioare, ba chiar mai mult.

După o astfel de experienţă, mai ai oare curajul să laşi orice broscoi să orăcăie pe lacul tău? Probabil că nu. Dar cum vei şti să te ţii departe de tentaţii? Cum poţi recunoaşte broscoiul costumat în prinţ? Cum poţi fi sigură că prinţul pe care poate îl vei întâlni cândva nu se va transforma într-un broscoi în cele din urmă? Ce garanţie ai că nu te vei simţi în continuare atrasă de bărbaţi care respectă acelaşi tipar?

Se spune că, dacă petreci o perioada în singurătate şi îţi permiţi să te cunoşti şi să te iubeşti mai presus de orice, vei atrage bărbatul care te va iubi în aceeaşi măsură. După cum spuneam, eu nu mai cred în poveşti. Cred numai în ceea ce văd şi dacă mi se va întâmpla inimaginabilul, voi confirma teoria de mai sus. În caz contrar, voi scrie încă o poveste cu broscoi care nu se transformă niciodată în prinţi.

Când viața ne împarte

bufon-de-la-suerte„Sunt vagabondul veții mele”…aşa spune o melodie cântată la petreceri, de obicei dimineaţa, când pe petrecăreţi îi cuprinde nostalgia. Sunt curioasă dacă există o melodie intitulată „Sunt bufonul veții mele”.

Când eşti vagabond, eşti fericit sau te minţi că eşti. Colinzi, te bucuri, probezi, guști din toate plăcerile vieţii, deşi conştient că toate au un preţ. Când eşti bufon, încerci să faci aceleaşi lucruri, însă viaţa îţi râde în faţă, îţi pune piedică, iar tu cazi în patru labe în faţa mulţimii distrate.

Oare câţi dintre noi au curajul să îşi privească viaţa din această perspectivă, să lase garda jos, mândria deoparte şi să cuantifice ridicolul situaţiilor în care s-au regăsit la un moment dat? Pentru unii este aproape terifiant să retrăiască mental toate etapele vieţii şi să descopere că, de cele mai multe ori, nu au fost decât mijlocul de distracţie al vagabonzilor din jurul lor. Poate că viaţa ne împarte aşa, în vagabonzi şi în bufoni.

Aţi putea spune că roata se întoarce şi că, la un moment dat, rolurile se vor inversa, dar oare este suficient? Mă întreb dacă ceea ce ar putea urma, compensează toate pierderile suferite până atunci. Vor mai fi bufonii în stare să aprecieze darurile care li se oferă după ce personalitatea le-a fost afectată ani la rând de umilinţa statutului pe care l-au avut?

Este o situaţie similară cu aceea în care Biserica îţi promite viaţă veşnică şi fericire nemăsurată după o existență plină de greutăţi, restricţii şi insatisfacţii. Este un cerc vicios care îţi alterează existenţa după fiecare experienţă. Bufonul nu va mai fi acelaşi după ce se va ridica din mocirlă. Va fi murdar, greoi, cocoşat, dezamăgit, iar în momentul în care vântul îi va curăța praful de pe haine, fie se va trezi din nou în patru labe, fie curăţenia pielii sale nu va mai face nici o diferenţă. Pentru el nu va mai conta. Se va şti deja bufon şi va urma calea pe care a fost aruncat de vâltorile vieţii.

Cât de puternic trebuie să fie pentru a se scutura de toate, pentru a face o schimbare radicală şi a deveni, eventual, vagabond? Care sunt resursele pe care trebuie să le caute pentru a se reinventa? Dacă le are deja, cum învaţă (fără ajutor) să le folosească?

N-am ştiut

sa-ne-inchidem-in-cuvinteN-am ştiut că exişti decât atunci când abia începeam să percep şi să înţeleg lumea din jurul meu. N-am ştiut de ce nu-mi eşti alături, deşi te simţeam atât de aproape. N-am ştiut că nu mă cunoşti, cum nici eu nu te cunoşteam pe tine, deşi ştiai că exist, şi nu-mi explicam cum de nu te întâlnesc în drumul meu prin viaţă.

N-am ştiut că tu vei fi cel care, la momentul potrivit, se va ivi din negura timpului şi-mi va deschide calea printr-un gest simplu, efemer, dar decisiv. N-am aflat niciodată cum de-ai ştiut că aveam atât de multă nevoie de tine atunci când nici măcar eu nu credeam că la tine se află cheia. Ai venit, ne-am văzut, ne-am privit cu adevărat, ne-am înţeles prin cuvinte nerostite. Ne aveam unul pe altul de la începutul timpului meu. Ce rost şi-ar mai fi avut vorbele? Ai plecat fără să ştiu dacă te vei întoarce vreodată. Cu toate acestea, am ştiut că eşti parte din mine şi că vei fi prezent indiferent de distanţă, de vreme sau de întâmplările care ne vor conduce prin lume. În lumea mea existai dintotdeauna şi vei fi continuat să fii parte din ea până la capăt.

N-am ştiut că vieţile noastre urmau căi paralele, care aveau să se intersecteze numai în momentele cu adevărat importante. Nici măcar acum nu ştiu dacă datorită ţie sau din cauza ta sunt, aşa cum sunt. Ştiu că de la tine am lumina, dar şi parte din întuneric. De la tine am destule şi îţi mulţumesc pentru toate. De la tine nu am multe, dar nu te judec pentru aceasta. Ai fi putut să-mi oferi nenumărate lucruri din cele care mi-au lipsit, dar înţeleg că nu ai putut mai mult decât atât. Toţi greşim, iar acum înţeleg mai bine că nu e uşor să iei decizii.

N-am crezut că drumul tău se va sfârşi aşa curând. N-am ştiut că nu voi mai avea ocazia să-ţi spun că tot ce mi-ai lăsat, poate fără să-ţi dai seama, îmi ajunge să exist, să încerc a te înţelege şi să îmi amintesc de tine. Poate că și prin mine vei mai vedea această lume, atât timp cât îmi va fi permis să o colind.

Nu ştiu dacă aceste cuvinte vor ajunge până la tine, dar nici nu mai contează. Oricum, cuvintele nu şi-au avut niciodată rostul între noi. Ne-am cunoscut şi ne-am vorbit într-un mod pe care n-aş putea să-l definesc vreodată.

N-am ştiut până acum că scopul tău în viaţa mea a fost demult îndeplinit.

Rămas bun, om drag!

Te îmbrățișez cu drag

imbratisareSe spune că un bărbat şi o femeie nu pot fi nicicând doar prieteni. Eu spun că depinde de bărbat, respectiv de femeie; depinde de context, de moment, de vreme, de vremuri, de astre, de multe. Aşa suntem noi, femeile. Nu putem generaliza, ci ne adaptăm la situaţia în care ne regăsim la un moment dat.

Am întrebat un bărbat dacă poate îmbrăţişa o femeie fără a asocia gestului porniri de natură sexuală. Mi-a răspuns că poate, dar numai dacă femeia este foarte urâtă. A completat cu menţiunea că el nu îmbrăţişează persoane pentru care nu simte nimic. Evident, am cerut şi părerea unei femei în această privinţă. Mi-a spus că, oricând, o femeie şi un bărbat se pot îmbrăţişa prieteneşte, fără a avea aşteptări, fără a-şi dori să dăruiască sau să primească mai mult decât afecţiune amicală pură.

Mi-am amintit, apoi, de îmbrăţişarea noastră şi m-am întrebat care a fost cauza sau scopul acesteia. Ce întrebare stupidă! Tot ce ştiu este că a fost un impuls de moment, generat de afecţiunea pe care o simţeam faţă de tine. Ştiu că te-aş fi păstrat la pieptul meu până când aş fi rămas fără suflare, că nu te-aş fi eliberat decât dacă aş fi văzut că nu te mai poţi hrăni doar cu iubirea mea, că vei fi fost fericit numai dacă braţele mele ţi-ar fi permis să te distanţezi, să cauţi zări mai senine, să îţi găseşti împlinirea. Atunci, am înțeles.

Am întrebat luna de ce ai plecat şi dacă te vei întoarce. M-a privit surâzând o noapte întreagă şi mi-a furat somnul, dar nu mi-a oferit nici un răspuns. A doua seară m-a îmbrăţişat cu duioşie şi toată răceala luminii sale mi-a pătruns până în măduva oaselor, mi-a săgetat sufletul şi m-a făcut să simt cu o intensitate nemăsurată absenţa ta.

Am întrebat vântul dacă mă poate duce până la tine. S-a tânguit câteva zile, s-a agitat haotic, mi-a răvăşit părul şi gândurile până când i-am simţit uscăciunea în suflet şi m-am prăbuşit la picioarele sale nestatornice.

Apoi, a răsărit soarele. S-a ridicat pe cerul meu mai sus ca niciodată şi mi-a oferit mai mult decât o rază de speranţă. A rămas acolo timp de multe zile, rânjind înmărmurit, împărţind doar lumină şi aşchii de gheaţă strălucitoare. Căldura sa era departe, mult prea departe ca eu să o pot chema, ori ea să ajungă până la mine.

La un moment dat, s-a lăsat ceaţa. Mi-a înfăşurat inima în vălul său înşelător de nuanţe. M-a purtat pe braţe şi mi-a dăruit liniştea. Am crezut, atunci, că m-am eliberat de tine şi că am găsit, în schimb, lacătul care îmi va fereca sentimentele pentru totdeauna. N-am ştiut că în secunda următoare un val de afecţiune îngropată în adâncuri va țâșni la suprafaţă asemeni unui gheizer şi va toropi totul în jurul său.

M-am abandonat, într-un final, nopţii. La adăpostul ei, încă mai pot să visez la tine. Te pot îmbrăţişa în taină, oricum îmi place: ca pe un iubit, ca pe un prieten, ca pe o himeră. Noaptea înţelege, ea ştie că noi nu putem fi doar prieteni. În adâncurile sale mă refugiez pentru a mă regăsi, din nou, alături de tine.

4341233701_fa0332bcc6_z