N-am ieşit

cele-mai-tari-pancarte-de-la-proteste.-imagini-proaspete-din-piata-universitatii.-voteaza-mesajul-preferatDe ce n-am ieşit în stradă? Pentru că scânteia (ironic, nu?) care a determinat revolta a fost moartea zecilor de tineri din Colectiv. Pentru că morţii se plâng în linişte şi era prea devreme pentru a urla în numele lor.

Da, este nedrept ce s-a întâmplat şi cauzele sunt multe şi există oameni care trebuie să plătească pentru această tragedie. Da, dar există oameni care trebuie să plătească pentru multe alte tragedii, inclusiv pentru poliţistul mort la datorie în timp ce îl conducea pe Oprea acasă, dar şi pentru lipsa condiţiilor din spitale, din şcoli, pentru imposibilitatea categoriilor defavorizate de a avea acces la o educaţie de calitate, pentru toţi banii de la buget care se cheltuie în neştire (necunoştinţa noastră, evident) pe protocol, pentru evaziunea fiscală care dezechilibrează grav bugetul şi aşa ciopârţit cu monstruozitate de cei care au drept de decizie şi semnătură în aparatul de stat.

Aş fi ieşit în stradă în momentul în care Ponta a refuzat să-şi dea demisia deşi era urmărit penal. Aş fi ieşit atunci când Oprea a refuzat să demisioneze pentru abuz în serviciu. Aş ieşi în fiecare zi în care un politician ajunge la DNA, este cercetat, eventual condamnat la închisoare (poate chiar cu suspendare), dar nu-i este confiscată averea.

Aş fi ieşit în stradă în momentul în care patriarhul Daniel a declarat (prin purtătorul său de cuvânt – de ce are nevoie de purtător de cuvânt nu voi înţelege niciodată) că singura rugăciune demnă de luat în seamă este cea din patriarhie. I-aş fi strigat patriarhului că Dumnezeu ascultă fiecare rugăciune şi contează numai aceea care este înălţată din suflet către El. I-aş fi spus că Biblia (dacă după ea se ghidează „capetele” bisericeşti) spune că Biserică este orice loc în care se adună oameni şi închină rugăciuni către Dumnezeu; poate fi într-o mansardă, într-o grotă, sub cerul liber, în stradă – poate fi chiar şi într-un club. I-aş fi spus că detest luxul de care se bucură „mai marii” bisericii, că rolul lor este acela de a ne ajuta mai mult decât prin rugăciune, că dacă primesc finanţare, nu plătesc taxe şi au avantajul de a funcţiona asemeni unui ONG, ar trebui să aibă proiecte care să aducă beneficii palpabile şi măsurabile semenilor aflaţi în dificultate.

Aş ieşi în stradă dacă mişcarea aceasta nu ar fi atât de haotică, dacă am fi în stare să ne organizăm şi să milităm pentru idei precum „liberate, pace, dreptate, adevăr, eliminarea corupţiei, etc.” prin fapte concrete şi bine planificate, dacă aş fi sigură că toţi cei care se strâng cu pancarte în pieţe, se ghidează după principiul că schimbarea începe din interior. Ştim cu toţii şi suntem de acord cu Mahatma Gandhi care spunea: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”, dar câţi dintre noi trăiesc urmând acest îndemn?

Biserica-spala-creiere

Jos armele!

hghgPână mai ieri credeam că viaţa e o luptă. Credeam că fiecare zi începe cu pregătirile pentru o nouă bătălie pe care trebuie să faci tot posibilul să o câştigi. Aveam impresia că dacă te zbaţi zi de zi, dacă încerci fiecare soluţie posibilă, la un moment dat vei reuşi să obţii orice-ţi doreşti. Fiecare vis poate deveni realitate dacă munceşti suficient şi dacă nu renunţi. Acesta era crezul meu, până când am înţeles că uneori you just have to let go.

Sunt zile în care nu mai poţi să lupţi. Eşti extenuat, dezgustat şi nu mai vezi sensul acestei permanente frământări pentru a obţine ceva ce nici măcar nu ştii dacă te va face fericit pe termen mediu sau lung. Sunt momente în care obiectivele tale par himere, speranţele  ţi se transformă în iluzii, şi tot ceea ce se zărea la orizont devine un miraj, căci atunci când credeai că eşti aproape, vezi că visele tale fug de tine, de fapt.

Dintr-o dată începi să înţelegi că lucrurile de care ţineai cu dinţii până de curând îţi fac mai mult rău decât bine şi că a venit momentul să renunţi la ele. Pentru o perioadă te-ai blocat într-un joc stupid de-a şoarecele şi pisica, dar acum ai obosit. Te-ai implicat prea mult în pseudo-relaţii şi ai încercat să umpli un gol cu lucruri lipsite de substanţă care ţi-au consumat toată energia. Ai luptat destul, ai inventat prea multe strategii pentru a câştiga o bătălie pierdută încă de la început.

E timpul să te întorci către tine, să laşi în urmă dorinţa nebună de a cuceri teritoriile altora. Locul tău nu este acolo, căci altfel, nu ai fi întâmpinat atâta rezistenţă. Nu ar fi trebuit să munceşti atât pentru a doborî ziduri. Ar fi fost normal să intri pe uşă, iar aceasta să ţi se deschidă larg în momentul în care te-ai apropiat.

În iubire nu este indicat să-ţi faci loc forţat. Aştepţi ca locul mult râvnit să ţi se ofere, dar nu poţi aştepta la nesfârşit. A venit momentul să îţi întorci privirea, să le permiţi lucrurilor bune accesul în viaţa ta, dar pentru asta, este nevoie să eliberezi spaţiul, să te descotoroseşti de tot ce e urât, trist, zadarnic.

Nu e poveste

violenta domestica„Violenţa domestică nu e o poveste” – un slogan binecunoscut promovat de un ONG care vine în sprijinul femeilor şi copiilor victime ale violenţei în familie. Toţi suntem de acord cu această afirmaţie, dar câţi dintre noi ştim cu adevărat ce se ascunde în spatele uşilor închise? O femeie nu-şi va recunoste uşor acest statut, pentru că a afirma că e o victimă este ruşinos, încă. Îndoielile care îi chinuie sufletul nu îi vor permite să declare că este agresată, căci de prea multe ori i s-a spus că este vinovată pentru ceea ce i se întâmplă, că din vina ei a luat bătaie, că dacă ar fi fost o femeie bună – aşa cum ar trebui să fie toate femeile – nu i s-ar fi aplicat nici o corecţie.

Femeia agresată se trezeşte într-o dimineaţă, se priveşte în oglindă şi nu se mai recunoaşte. Cine este străina care se reflectă tremurând în faţa ei? Să fie de vină vânătaia care îi acoperă toată arcada dreaptă sau buza spartă, deformată, care îi atârnă inestetic deasupra bărbiei? Să fie oasele care o dor de parcă ar fi alergat la maraton? Să fie așchiile care i s-au înfipt în suflet la fiecare reproş auzit cu o seară înainte de la cel pe care îl iubeşte mai presus de orice, de la cel care a promis că o va iubi, că o va ajuta, că o va proteja toată viaţa?

Încearcă să înţeleagă unde a dispărut tânăra veselă, vioaie, îmbujorată, care credea că nici un vis nu este prea măreţ, care atunci când l-a cunoscut pe el credea că împreună pot cuceri înălţimile, care a îndrăznit să ia viaţa în piept cu tot ceea ce i s-a dat, puţin sau mai puţin bun, căci nimic nu i se mai părea greu atât timp cât îl avea alături pe bărbatul ei, iubirea vieţii sale. Nu ştie ce s-a întâmplat cu el şi de ce a început să fie atât de numulțumit. În fiecare zi încearcă să-i facă pe plac, numai pentru a-l convinge că este bună pentru el, că îl iubeşte, că îi pasă; este o bună gospodină, petrece fiecare clipă numai cu el, când este la serviciu îşi ia telefonul în buzunar chiar şi la toaletă pentru a răspunde imediat atunci când o sună, căci altfel, o va acuza că se află în compania altor bărbaţi şi de aceea îl ignoră. Îşi aminteşte de toate hainele pe care le-a pus cu grijă în cutii şi a promis că le va da săracilor. Ar fi trebuit să facă asta încă de săptămâna trecută şi a uitat. Ce va spune soţul ei când le va vedea încă în casă? Astăzi va trebui să scape de ele, neapărat. Îi pare rău pentru toate acele rochii de vară cu bretele, pantaloni scurţi, fuste şi colanţi, bluze de voal şi dantelă colorată, dar îşi dă seama că poate soțul său are dreptate; nu mai sunt potrivite pentru o femeie respectabilă ca ea. Are o groază de haine pe care le-au cumpărat împreună, iar el a fost atât de amabil să o ajute să le aleagă: pantaloni din stofă, fuste până la gleznă, bluze largi ce îi permit să se mişte cu lejeritate.

Se priveşte, încă o dată, în oglindă. Îşi dă seama că nu ar fi trebuit să arunce ieri toate fardurile, atunci când soţul i-a spus că arată ca o paiaţă, un clovn patetic și trist ca acela de care au râs frenetic la petrecerea organizată în urmă cu o săptămână când copilul a împlinit 5 ani. Rujul acela roşu o făcea să arate diferit, într-adevăr. Totuşi, putea să păstreze măcar fondul de ten. Cu ce îşi va acoperi acum vânătăile?

Zgomotul pașilor lui o trezește din visare şi tresare speriată când uşa de la baie se deschide brusc. Iubitul ei soţ s-a întors de la piaţă. Atât de grijuliu este că s-a gândit să-i cumpere un fond de ten; nu o poate lăsa să iasă aşa – desfigurată – pe stradă. O priveşte cu duioşie, cu milă. O îmbrăţişează şi îi spune că o iubeşte mult, atât de mult…O asigură că regretă comportamentul din seară trecută, îi promite că nu se va mai întâmpla niciodată, dar că şi ea va trebui să renunţe la discuţiile şi glumele pe care le face de obicei cu prietenii lor comuni, mai ales cu soţul prietenei sale, sau cu nașul lor de cununie, sau cu vânzătorul de la pâine care îi zâmbeşte amabil de fiecare dată când o vede. De ce face asta? O cunoaşte atât de bine? Se petrece ceva între ei? Pentru a mia oară îl asigură că îi este fidelă, că pentru ea nu există alt bărbat, că el este centrul universului său şi îi promite că, de acum înainte, va avea mai multă grijă la aceste detalii.

Din dormitor se aud scâncetele copilului şi momentul lor „romantic” este amânat pentru mai târziu. Acum ea trebuie să-şi facă datoria de mamă, apoi pe aceea de soţie, apoi să plece la serviciu deşi nu ştie cum va ajunge pentru că simte cum genunchii i se înmoaie la fiecare pas. Dar trebuie să fie puternică – pentru ea, dar mai ales, pentru copilul lor. Îşi aminteşte de noaptea trecută, de strigătele îngrozite ale micuţului atunci când s-a trezit din somn auzind plânsul disperat al mamei sale. Cum a putut fi atât de inconştientă? Ar fi trebuit să se abţină, pentru binele copilului, așa cum a sfătuit-o soțul. Pe viitor nu va mai comite aceeaşi eroare, nu va mai greşi niciodată. Apoi, îşi aminteşte de promisiunea soţului său. Poate că episodul din seara trecută nu se va mai repeta, chiar dacă el şi-a încălcat promisiunile şi altă dată; poate că, de data aceasta, se va ţine de cuvânt. Oricum, ea nu îi va mai da motive de îndoială, niciodată.

Violenţa domestică este un demon deghizat în iubire, un parazit care se localizează acolo unde este foarte greu de găsit, care se extinde cu rapiditate şi necrozează tot în drumul său; afectează personalităţi, comportamente, idei, vieţi personale şi profesionale. Pentru a-l stârpi trebuie să înţelegem că vindecarea vine din interior, că desprinderea – oricât de dureroasă – este imperios necesară. Pentru aceasta, o femeie are nevoie de mult curaj şi ar fi de preferat să nu ajungă la limita de insuportabilitate pentru a face pasul spre vindecare. Nu aşteptaţi, dragile mele! Uneori poate fi prea târziu. Dovada o reprezintă toate decesele cauzate de agresiunile domestice, (prea) numeroasele vieţi distruse din aceeaşi cauză.

Cum vă place?

Woman008Cum să fie iubirea, domnilor? Ia spuneţi, nu-i aşa că nu o vreţi nici prea siropoasă – că-i greţoasă, nici prea uscată – că n-are gust, că o doriți spectaculoasă, dar uşor de suportat? Dar femeia, cum să fie? Presupun că nu o vreţi nici prea tânără, dar nici bătrână, nici frumoasă, dar nici urâtă, nici proastă, dar nici deşteaptă – cel puţin, nu prea deşteaptă sau mai ceva decât sunteţi voi. Mai pe scurt, „Nici prea-prea, nici foarte-foarte”. Cam aşa, cred, ar trebui să fie lucrurile pe care le căutaţi.

Dacă femeia este prea tânără, cu siguranţă, se află în căutare de „oportunităţi”. Oricând poate apărea la orizont un Făt-Frumos pe care dintotdeauna şi l-a dorit, dar în timpul ei prea scurt prin viaţă nu a avut cum să-l găsească. Şi atunci, vă va părăsi, evident. Nici prea bătrână n-ar trebui să fie, pentru că e plictisitoare, este mult prea precaută, poate cu ceva obligaţii pe care nu le va putea ignora sau „ciudăţenii” dobândite în perioada de singurătate – ciudăţenii precum: principii, condiţii, limite, valori, aşteptări, de cele mai multe ori, pertinente, şi aşa mai departe. Complicat, desigur!

Când femeia este prea frumoasă, din nou, e dificil. Cum să puteţi voi ţine piept duiumului de bărbaţi curtenitori care îi vor da târcoale neîncetat, care vor profita de orice secundă pentru a o răpi din braţele voastre? Ce să faceţi? Să îi impuneţi mai puţine farduri, rochii mai largi şi mai lungi, ieşiri mai rare sau prieteni, în majoritate, femei? Aţi putea să faceţi toate aceste lucruri, credeţi voi, că doar sunteţi bărbaţi şi asta vă oferă drepturi multiple, dar să vă transformaţi în gardienii neobosiţi ai darurilor pe care natura a fost atât de amabilă să i le ofere, este prea mult.

Totuşi, dacă este urâtă, parcă nu prea vă vine să vă apropiaţi de ea. Nu aţi putea voi să iubiţi un roboţel de bucătărie (sau de baie, sau de toată casa) cu ceva defecte de fabricaţie, mai ales la nivel estetic. Şi dacă nici la menaj nu ar fi pricepută, la ce-ar putea să fie bună femeia urâtă?

Partea cea mai interesantă vine atunci când ajungeţi la criteriul legat de inteligenţă. Pfiu! Păi cum să vreţi o proastă, o femeie care nu este în stare să lege două vorbe? Când vreţi să dezbateţi probleme politice sau sociale, să discutaţi subiecte sportive sau principiale, ea să se uite ca „rața la barieră”? Exclus! Cu toate acestea, dacă este deşteaptă, dacă (mai) citeşte, dacă are argumente pe care le expune atunci când îşi susţine punctul de vedere, dacă observă detaliile şi ascunzişurile problemelor şi mai vine şi cu soluţii creative pentru acestea – indiferent de domeniul din care fac parte – parcă vă cam eclipsează, nu-i aşa? O femeie deşteaptă vă pune intelectul la muncă neîntrerupt, chiar şi atunci când nu vorbeşte – şi nici nu vorbeşte prea mult. Se aşteaptă să o înţelegeţi, să îi anticipaţi aşteptările şi nevoile, să îi faceţi surprize, dar să nu vă daţi de gol înainte, să ştiţi ce-i place şi ce detestă cu înverşunare, să nu o întrerupeţi atunci când vorbeşte, să o respectaţi fără excepţie, să nu strecuraţi nici măcar o minciună pentru că în secunda următoare vă veţi izbi de privirea ei circumspectă care vă va cerceta până în străfundul subconştientului. Şi câte şi mai câte!

Să fie „deșteptuțe”, atunci. Să fie aşa numai când le permiteţi. În restul timpului, n-au decât să se uite la telenovele şi să croşeteze, că voi, de fapt, aveţi preocupări masculine, la care ele nu au acces pentru că, oricum, le dezaprobă. Şi-apoi, ce să caute o femeie pe un stadion – spre exemplu, nu?

Dacă s-ar fi inventat un software pentru programarea şi reprogramarea femeii după criteriile voastre, aţi fi fost în stare să vindeţi tot numai pentru a face rost de bani să-l procuraţi. Şi, neapărat, să fi fost prevăzut cu telecomandă, ca să nu vă ridicaţi din fotoliu, din faţa televizorului, pentru a o programa pe modul de gătit, de spălat sau modul de noapte – la culcare, ca o femeie bună ce este. Dar nu disperaţi, tehnologia evoluează cu o viteză incredibilă. Cine ştie ce ne aduce ziua de mâine? Poate că într-o zi vă veţi putea crea femeia, iubirea şi tot restul lucrurilor care derivă de aici, exact aşa cum vă plac. Speranţa moare ultima.

4608701578_f70d298fa6_z

O lume nebună

BroadcastOtellohdl1012Trăim cu adevărat într-o lume nebună…nebună de tot (vorba cântecului). Este spaţiul şi timpul în care valorile nu mai sunt recunoscute şi nici măcar clar definite, în care lucrurile se schimbă de la o secundă la alta. Este lumea în care suntem îndemnaţi să ne bucurăm de lucrurile simple, de momentul prezent şi, uneori, să preţuim cu desăvârşire trecutul. Suntem încurajaţi să apreciem arta şi tot ceea ce se încadrează la capitolul „cultură”. Aşa am fost eu educată şi mi-a fost ușor să nu mă abat de la această cale. Iubesc literatura, pictura, opera, baletul, teatrul. Ca atare, merg, deseori, la operă.

De curând am avut deosebita plăcere de a urmări „Otello” pe scena Operei Naţionale Bucureşti – cu adevărat o capodoperă a lui Verdi. A fost un spectacol extraordinar, o prestaţie formidabilă care m-a emoţionat profund, care mi-a dat fiori de nenumărate ori, dar care m-a pus serios pe gânduri. Cine nu cunoaşte subiectul acestei opere, poate găsi detalii aici: http://www.operanb.ro/spectacol/otello.

Cu toate acestea, trebuie să vă mărturisesc faptul că m-am simţit cumva iritată, revoltată chiar, când am înţeles, încă o dată, care a fost condiţia femeii de-a lungul timpului şi mi-am dat seama că, de fapt, şi astăzi există femei care se confruntă cu tratamente asemănătoare. Desdemona întruchipează femeia care îşi găseşte împlinirea într-un bărbat – un bărbat pe care îl iubeşte şi îl admiră pentru curajul său, căruia îi atribuie multe merite şi fără de care viaţa ei nu mai are însemnătate. Nu-i aşa că, dacă va străduiţi puţin, găsiţi în jurul vostru femei care respectă acelaşi tipar? Eu da. De aceea, am perceput spectacolul sub o altă formă. L-am trecut prin filtrul experienţelor şi învăţămintelor acumulate până acum şi am judecat lucrurile, poate, diferit.

Otello o iubeşte pe Desdemona cu o pasiune nemăsurată. Este genul de iubire pe care îl regăsim în opere literare, în filme, în vise. Genul acesta de iubire are, în schimb, o justificare. O iubeşte pentru că este blondă şi are pielea albă şi fină, are mâinile delicate şi e o femeie bună, castă, sensibilă, care îi este tot timpul aproape şi îl ajută să vadă lumea dincolo de ororile războaielor. Atât timp cât ea nu-şi depăşeşte aceste atribuţii, atât timp cât nu se schimbă, iubirea lui îşi păstrează caracteristicile. Ce-l schimbă pe Otello? Îndoiala. Teama că iubita lui ar putea avea alt bărbat. Acest sentiment se transformă în gelozie, într-o clipă, atunci când temerile îi sunt alimentate şi amplificate de intrigi. Gelozia se transformă în nebunie în momentul în care Otello primeşte o, aşa-zisă, dovadă a infidelităţii soţiei sale. Nici măcar o clipă nu se gândeşte să o asculte, să aibă încredere. Oricum, ea este doar o femeie, iar ele sunt „slabe de înger” şi înşelătoare. Oricum, el are autoritate asupra ei şi când îi cere să tacă, sau să vorbească, să vină sau să plece, ea trebuie să se supună. Trebuie să-l slujească şi să-l urmeze fără să crâcnească. În caz contrar, el poate oricând să folosească forţa. Este trist că, de fapt, nu-şi înfrânează pornirile: o agresează fizic şi verbal fără nici o reţinere. Cu toate acestea, paradoxal, o iubeşte. Îşi iubeşte slujnica – femeia de a cărei viaţă dispune după bunul plac, exact aşa cum îi dictează caracterul. De aici şi până la crimă nu mai e decât un pas, pe care Otello îl face în deplină cunoştinţă de cauză, cu siguranţa omului care îşi sacrifică plantele ce s-au dezvoltat necorespunzător în grădina de zarzavaturi.

Mă întreb, încă o dată, dacă sunt singura sensibilă la aceste aspecte. Mă înverșunează faptul că această viziune asupra femeilor încă nu s-a schimbat în totalitate. Încă există un număr îngrijorător de bărbaţi asemănători lui Otello şi destule femei similare Desdemonei, care îşi acceptă statutul pe care societatea l-a construit pentru ele de-a lungul timpului, care nu încearcă să se împotrivească tendinţelor şi să depăşească toate aşteptările.

„El s-a născut pentru glorie,
Eu pentru a-l iubi.” …şi atât.
(Actul al IV-lea, Aria Desdemonei, „Cântecul salciei”)

Lumea în care trăim ne oferă din toate câte ceva. Depinde numai de noi dacă primim totul, sub ce formă acceptăm ceea ce ni se oferă, cât evaluăm întâmplările din jurul nostru şi unde punem capăt situaţiilor.

Fără jumătăți de măsură

10177994_790629614288450_3341125237550364230_nTrăim într-o perioadă în care informaţia se află doar la un click distanţă. Tot ce vrei să afli se poate găsi, acum, online. Sunt sigură că aţi observat şi voi că e plin internetul de articole şi sfaturi despre relaţii, despre cum să-ţi găseşti perechea şi cum să o păstrezi.

Cel mai deranjant este, din punctul meu de vedere, atunci când dau peste articole care te învaţă cum să-ţi găseşti „jumătatea” – de parcă toţi am fi nişte invalizi, fiinţe incomplete şi netrebnice, până în momentul în care apare el sau ea şi numai atunci devenim ceea ce societatea consideră că trebuie să fim. Absurditatea acestui lucru constă tocmai în faptul că, până nu devenim fiinţe complete, până când nu reuşim să ne cunoaştem pe noi înşine, să ştim ce vrem, să ne simțim cu adevărat împliniţi, nu ne putem găsi perechea potrivită.

Nu ne dorim un partener pentru că avem nevoie de cineva care să ne completeze, care să facă ceea ce noi nu suntem capabili şi nici nu ni-l dorim pentru că avem o anumită vârstă şi că e timpul să ne aşezăm la casă noastră – după cum se spune. Relaţiile, iubirea, nu se întâmplă pentru că trebuie – ceva, orice. Nu ne trebuie iubire pentru că avem nevoie de cineva care să ne gătească sau să ne repare o yală. Relaţia se naşte de la sine, pentru că asta simţim, pentru că avem multe de împărtăşit, de povestit, ori, dimpotrivă, pentru că ne place foarte de mult să tăcem împreună. O relaţie nu se construieşte, ci se creşte – liberă, fără constrângeri, fără limitări, fără proceduri.

Trebuie să ne fie clar că un bărbat (sau o femeie) nu se schimbă cu timpul în funcţie de preferinţele noastre, ci se acceptă şi se iubeşte chiar şi pentru slăbiciunile sale. Neajunsurile celor pe care îi iubim dobândesc alte nuanţe pentru că fac parte din ei. Atunci când le facem loc în viaţa noastră e de la sine înţeles că îi acceptăm aşa cum sunt. Este inutil să încercăm a-i modela după tiparele noastre. Sunt unici, sunt deosebiţi aşa – compleţi – cu plusuri şi cu minusuri. Tot ceea ce putem face este să le fim alături în orice condiţii, să îi ajutăm dacă decid să-şi depăşească limitele, să-i încurajăm, eventual să le oferim doar critici constructive, dar numai atunci când ni le cer.

Într-o relaţie nu te implici parţial sau temporar, ci pe termen nedeterminat, cu tot ceea ce eşti şi tot ceea ce ai, mai bun sau mai puţin bun şi o faci atât pentru a vă bucura de momentele frumoase, cât și pentru a face tot posibilul să le depăşiţi, împreună, pe cele dificile. Nu suntem pe jumătate oameni şi nu ne căutăm o altă jumătate, ci ne dorim pe cineva care să ne accepte şi să ne iubească aşa cum suntem. Aceasta implică, evident, reciprocitate. O relaţie reprezintă un drum cu dublu sens, parcurs in doi, presupune să ştii ce să ceri şi să fii sigur că poţi oferi ceea ce ţi se cere.

Miraje

mirajeSe spune că omul se deosebește de animale prin puterea de a raționa, prin capacitatea de a decide făcând abstracție de instinctele sale primare. Contrar acestei opinii universal acceptate, eu consider că principala calitate pe care omul o are și care îl poziționează pe o treaptă superioară față de „suratele” sale este capacitatea de a visa, de a-și construi o lume imaginară în care să poată evada atunci când totul în jurul său devine sufocant.

Omul este singura vietate care, cu ajutorul imaginației, poate fi oricine își dorește. Așa au luat naștere super-eroii arhicunoscuți din scriiturile fantastice. Esențial este că așa au luat naștere creatorii lor, acele spirite descătușate, îndeajuns de curajoase încât să dea glas imaginației lor, să-și transpună visele în scrieri și, astfel, să ne ajute pe toți să devenim ceea ce eram deja: creatori.

Cei care își descoperă forța creatoare – știm cu toții – sunt cunoscuți drept „creativi”. Este exact acea trăsătură pe care un angajator și-o dorește de la fiecare angajat al său. Angajatul în cauză, se consideră un norocos când își descoperă această calitate și are impresia că, în sfârșit, și-a câștigat libertatea de exprimare. Cine, dintre cei a căror minte explodează de idei, nu-și dorește să găsească mediul în care să și le poată exprima și să mai fie și plătit bine pentru asta? Creativii se consideră atunci eliberați de constrângerile unui job clasic. Ceea ce nu văd ei de la început este faptul că în societatea noastră, de astăzi sau dintotdeauna, natura umana este ținută sub control, oamenii sunt în mod constant dresați, iar creativitatea trebuie să se supună anumitor norme, să respecte niște standarde.

Și atunci, mă întreb, își găsesc în felul acesta creativii libertatea? Putem să ocolim legile, regulile de bun simț și pe cele religioase, normele sociale adânc înrădăcinate pentru a ne obține mult râvnita libertate după care alergăm toată viața, pentru care luptăm zi de zi și în numele căreia ajungem până la a porni războaie? Este libertatea numai o himeră?