Împreună

to myselfTe-am căutat din prima zi a existenţei mele, încă de pe atunci când nu conştientizam că exist şi până mai târziu, când nu ştiam ce caut.

Ca orice pui abia ieşit din ou, te-am căutat în prima fiinţă pe care am avut-o aproape. Pe atunci viaţa mea era în mâinile sale şi a fost bine aşa. Am primit aproape toate resursele de care aveam nevoie pentru a supravieţui. În plus, am primit şi multe altele pe care nu mi le-am dorit, dar care nu depindeau de alegerea mea.

Tot ce am primit în plus, a atârnat mult pe umerii mei şi mi-au îngreunat căutările. Cu toate acestea, te-am căutat în continuare, ani la rând în aceeaşi primă persoană, crezând că la un moment dat te voi găsi. Când am crescut îndeajuns, am început să te caut şi în lucruri. În zadar…

Mai târziu, te-am căutat şi în alte persoane. Ani după ani, pas cu pas, om după om, cu răbdare şi speranţă în fiecare suflet ce-mi ieşea în cale. Mă agăţam cu toată fiinţa de ei, îmi făceam planuri şi visam să primesc tot ce mi-a lipsit, să trăiesc tot ce mi-am dorit vreodată. Tot tumultul acestei permanente căutări mă epuiza. M-am obişnuit să numesc „iubire” fiecare experienţă care părea promiţătoare. Numai că, fiecare astfel de iubire s-a stins în cele din urmă, din varii motive. Motivul principal era, de fapt, că nu te găseam.

Când înţelegeam că nu te găsesc în nou, te căutăm în vechi, sperând că între timp s-a mai schimbat ceva. Zadarnic…Clipă de clipă, visam la momentul regăsirii. Experienţă după experienţă, toate se dovedeau nereuşite.

Până deunăzi eram o femeie matură, adult în adevăratul sens al cuvântului, care îşi asigura existenţa singură, cu toate resursele de care avea nevoie, dar care se simţea rătăcită şi goală pentru că nu găsea ceea ce-i trebuia. De ce? Pentru că nu ştiam CE şi UNDE să caut. Până deunăzi, când mi-am dat seama că pe tot parcursul căutărilor mele, când credeam că iubesc tot ce mă înconjoară, am uitat de MINE. Am căutat acceptare, compasiune, iertare, apreciere, valorizare, siguranţă, confort, iubire peste tot, dar nu şi în mine.

În sfârşit te-am găsit în interiorul fiinţei mele – parte din mine. Ai fost aici tot timpul şi eu te-am neglijat, te-am blamat şi nu voiam să te văd atât de mică, slabă, neajutorată (preferam să te văd în varianta ”sigură”, construită de-a lungul timpului din ce aveam). Acum înţeleg că eşti aşa tocmai pentru că aveai nevoie de multe şi nu le-ai primit. Acum văd câtă nevoie aveai de mine. Acum ştiu că inconştient încercam să îţi ofer ce îţi lipsea folosind resurse din exterior şi nu pricepeam că singura resursă de care aveai nevoie eram chiar eu.

Acum te văd, te simt şi te iubesc. Iar dacă te iubesc, voi face tot ce-mi stă în putinţă să-ţi fie bine. Acum nu mai suntem singure. Împreună suntem „cheia” – eu cu mine.

me

Scrisoare către un bărbat de neiubit

http://www.catchy.ro/scrisoare-catre-un-barbat-de-neiubit/99169

Sper ca această scrisoare să te găsească… şi atât.

Să te găsească aşa cum te-am găsit şi eu, deşi nu te-am căutat. Ce credeam oare că am descoperit? Am avut impresia că sunt specială, că tu eşti deosebit. O, da! Chiar eşti, dar aş fi preferat să nu aflu asta pe propria-mi piele, pe propriul meu suflet deja greu încercat de nenumărate ori.

Clişeu sau nu, la început mi-ai fost balsam, mi-ai fost antidotul depresiei şi raza de soare din zori şi din orice moment al celei mai întunecate zile. M-am aruncat în braţele tale ca sinucigaşul în ape învolburate de pe cea mai înaltă stâncă, dar atunci nu ştiam ce fac. Credeam că mă arunc în vâltoarea pasiunii şi că doar aşa o pot gusta, că doar aşa pot simţi că trăiesc. M-am îndreptat spre tine precum condamnatul către ghilotină, căci în adâncul sufletului ştiam că-mi vei fi călău.

M-ai cuprins pe de-a-ntregul, iremediabil. Ţi-am simţit văpaia şi m-am lăsat atrasă pentru că trebuia să mă mistui. M-am perpelit clipă de clipă, am ars mocnit săptămâni întregi –  care-au părut veacuri -, căci orice secundă de dor părea nesfârşită.

Mi-am aruncat sentimentele la grămadă, pe toate odată şi am aşteptat să încolţească iubirea şi în sufletul tău. Bănuiam, dar nu am vrut să accept, că eşti pustiit. În vidul tău, tot ce-am oferit a rătăcit haotic până s-a întors ca bumerangul şi m-a lovit direct în inimă, puternic, tăios. Aşa am aflat că tot ce ţi-am dat se transformase în amărăciune. Am primit-o pe toată, fără să o pot opri. Atunci te-am simţit, te-am văzut clar şi nu te-am mai vrut, căci nu mai erai cel de care m-am îndrăgostit. Am iubit o iluzie şi încă o mai iubesc. Încă mi-o mai amintesc şi tânjesc după ea.

femeie plans

Tu, dragul meu străin, eşti de neiubit. Eşti un cumul de frustrări şi regrete. Eşti un robot programat să atragă, să îngenuncheze iubirea şi să o absoarbă fără să ofere în schimb nimic mai mult decât ambalaje goale. Eşti obişnuit să-ţi creezi bibelouri pe care să le ţii pe raft cuminţi şi curate, iar din când în când să vii şi să le amăgeşti că le dai viaţă.

Eu n-am putut fi bibelou. Prin venele mele clocoteşte viaţa şi am preferat să mă sparg în bucăţi şi cu răbdare să mă adun la loc în carne şi oase, dar, mai ales, în suflet. Voi fi din nou întreagă, deşi urmele tale vor rămâne trasate adânc în fiecare părticică din mine. Le voi masca eu cumva…

Tot ceea ce ştiu este că eu, spre deosebire de tine, pot iubi chiar şi aşa. O voi face din nou cu o forţă şi mai mare. Mai ştiu că nu voi mai putea iubi un străin, aşa cum te-am iubit pe tine. Nu mă voi mai păcăli că iubirea mea poate topi gheaţa din sufletul cuiva, ca să scoată la iveală omul pe care sper să-l găsesc. Speranţele sunt uneori doar iluzii.

Rămâi cu bine, străine!

Cu cărțile pe față

dollarphotoclub_45728297-300x300Cu toţii ştim că viaţa ne supune multor încercări cu scopul de a învăţa, de a ne dezvolta, de a ne descoperi, de a deveni ceea ce trebuie să fim, de a fi noi înşine şi a ne îndeplini scopul pe acest pământ. Este prea devreme să declar că am descoperit totul, însă pe zi ce trece, după fiecare obstacol pe care îl depăşesc, începe să-mi fie mult mai clar cine sunt şi cum ar trebui să trec prin viaţă.

De-a lungul timpului am avut parte de multe încercări şi, am spus-o de fiecare dată, cu siguranţă voi mai avea, pentru că atât timp cât trăim, învăţăm. În ultima perioadă am cunoscut oameni pe care îi credeam potriviţi pentru mine, în compania cărora m-am simţit bine un timp, crezând că ceea ce-mi ofereau ei, îmi era benefic. Totuşi, în ultima vreme, am suferit destul de mult. Am suferit văzând că viaţa este dură şi oamenii înşelători, indiferent de vârstă, studii sau mediul de provenienţă, indiferent de lucrurile care ne-au adus împreună sau care ne legau.

Am cunoscut şi oameni care mi-au umplut sufletul de bucurie, dar nu despre ei vreau să povestesc acum. Ei sunt speciali şi le voi dedica separat câteva rânduri, cu altă ocazie. Ceea ce vreau să împărtăşesc, sunt experienţele neplăcute pe care nu ştiam de ce le trăiesc, pentru că toţi ajungem la un moment dat în situaţia de a ne întreba: „De ce mi se întâmplă mie aşa ceva?”. Aşa m-am întrebat şi eu.

Am cunoscut oameni care păreau să-şi pună sufletul pe tavă, să se deschidă complet şi mă încurajau şi pe mine să o fac. Şi am făcut-o. Ei au minţit, eu am spus adevărul. Ei au rămas neschimbaţi, eu am învăţat că a fi tu însuţi, deschis şi fără măşti, a arăta lumii cine eşti, înseamnă a te accepta şi a fi autentic în tot ceea ce faci. Înseamnă a face primul pas către „a trăi cu adevărat”.

De multe ori am declarat că în viața mea nu e loc de superficialitate, însă o spuneam referindu-mă doar la mine și la faptul ca nimic din ceea ce fac nu este lipsit de profunzime. Astăzi înțeleg că nu trebuie să mai las superficialitatea să-și facă loc în existența mea. Că nu voi mai accepta falsitatea, ipocrizia și lipsa de substanță în nici una dintre experiențele pe care le voi avea.

Am cunoscut oameni care declarau cu înflăcărare că îmi vor fi alături în orice condiţii, de fiecare dată când voi avea nevoie. Când au venit zilele în care am avut nevoie să-mi fie alături, unii au fost, alţii nu. Oricum, toţi au fost selectivi şi au ales numai momentele în care a-mi fi alături era şi în avantajul lor. Ce am învăţat de aici? Că eu îmi sunt singurul sprijin. Că nu mă pot baza decât pe mine însămi, iar dacă ajutorul va veni, cu atât mai bine. Dacă nu, ar trebui să mă pot descurca şi fără el. Aşadar, înţeleg că nu trebuie să am aşteptări de la nimeni şi de la nimic. Am mai învăţat că nu pot tolera oamenii al căror cuvânt nu valorează nici două parale. 

Am cunoscut oameni care au încercat să mă înşele şi o perioadă au reuşit. Oameni care au încercat să-mi calce în picioare toate principiile, care au vrut să mă folosească aşa cum foloseşti un obiect, care, deşi ştiau (sau tocmai din această cauză) că sunt mai mult decât voiau ei să vadă, au încercat să mă înjosească şi să mă aducă la un nivel la care n-aş mai fi fost eu. Ce am învăţat de aici? Că nu voi mai accepta să fac pe plac nimănui. Că viaţa este a mea şi o trăiesc aşa cum cred eu de cuviinţă, iar dacă greşesc, tot eu voi suporta consecințele. Eu voi fi singura responsabilă. Am mai învăţat că cine nu mă poate accepta aşa cum sunt și aprecia pentru ceea ce sunt, nu are ce căuta în viaţa mea. Nu mă voi schimba pentru nimeni în afară de mine.

Sigur că există multe alte lucruri pe care le-am învăţat, însă lecţia de astăzi aceasta este. Cu siguranţă, „Va urma”.

Bine ați venit „online”!

are-you-addicted-to-checking-work-email-800x565„V-aţi făcut planuri de Sărbători?”
Aceasta este întrebarea pe care o tot aud în jur de ceva vreme. Evident, unii şi-au făcut planuri, alţii nu. Unii vor merge la munte, alţii pe la ţară, alţii acasă cu prietenii şi familia, şi aşa mai departe. Ceea ce omit să spună toţi atunci când răspund la această întrebare este că vor fi tot timpul online. Pentru că aşa este. Viaţa noastră s-a mutat pe internet.

Suntem cu prietenii sau familia, dar acest lucru trebuie să se vadă şi pe Facebook. Recunosc, şi eu fac asta. Ne aşezăm la masă, dar înainte de a gusta din bucatele alese, postăm pe Facebook o poză sau trimitem pe Whatsapp unui prieten care petrece în altă parte. Dacă în timp ce mâncăm sau depănăm amintiri, telefonul ne anunţă că avem un mesaj nou, întrerupem totul pentru a verifica şi a răspunde.

Petrecem pe internet, ne îndreptăm spre casă conversând pe internet, muncim pe internet, și mai ales – iubim pe internet. Suntem permanent conectaţi la o lume virtuală care ne creează iluzia apartenenţei la o comunitate, fără să ne dăm seama că, dacă internetul s-ar opri definitiv, nimic din ceea ce am construit acolo nu ar mai exista.

Va regăsiţi într-o relaţie în care comunicaţi mai mult pe internet? Surpriză! Relaţia nu există decât în „www”. În realitate nu prea mai aveţi ce să vă spuneţi. În realitate nu vă puteţi trimite pupici cu inimioare înainte de culcare sau diminieața la prima oră. În realitate trebuie să vă apropiaţi, să daţi voie intimităţii să se instaleze, iar asta vă cam sperie. Nu? De câte ori nu v-aţi simţit incomod la întâlnirea cu o persoană pe care nu aţi apelat-o decât pe Whatsapp timp de câteva săptămâni? Nu-i aşa că gesturile nu mai veneau de la sine? Nu-i aşa că v-a şocat primul contact vizual? Nu-i aşa că aţi simţit fiori pe şira spinării? Dacă nu, înseamnă că toţi pupicii cu inimioare au fost trimişi la întâmplare, pentru că erau mai uşor accesibili fiind folosiţi atât de des. Dacă da, înseamnă că v-aţi prins. Intimitatea nu se creează online. Nu te poţi apropia de o persoană folosind emoticoane. Oricâte inimioare i-aţi trimite, nimic nu se compară cu îmbrăţişarea şi cuvintele rostite privindu-l în ochi pe celălalt. Oricâte îmbrăţişări şi moace îndurerate i-aţi trimite, nu-i poţi fi alături cuiva decât dacă eşti lângă el sau ea.

Dacă avem notificări pe telefon, simţim că suntem vii. Dacă nu, avem impresia că suntem aproape morţi, că toţi ne-au uitat, că viaţa noastră nu are valoare dacă nu are internet. De ce nu înţelegem că dacă cineva vrea să ne găsească, o poate face şi dacă suntem deconectaţi? „Dacă vrei cu adevărat ceva, găseşti o cale. Dacă nu, găseşti o scuză.”

Toată lumea vorbeşte despre dependenţa de alcool, tutun şi aşa mai departe, ca de ceva dăunător şi distructiv si pe bună dreptate. Totuşi, puţini vorbesc despre dependenţa de internet. De ce? Pentru că aceasta distruge mai lent. Distruge emoţii, relaţii, abilităţi. Atacă la nivel mental, deşi noi credem că ne aduce un beneficiu – înlesneşte comunicarea -, însă de calitatea comunicării şi relaţionării nu se mai îngrijeşte nimeni.

Va pup pe toţi (pentru că virtual pot, evident)! :*

how-to-support-someone-addicted-to-pain-pills-800x565

Fără să gândeşti

thumb-1400x733Când te îndrăgosteşti, nu mai gândeşti. Tot ceea ce faci este să simţi. Simţi paşii lui apropiindu-se de uşă, simţi respiraţia sa greoaie în momentul reîntâlnirii şi privirea lui săgetându-te până în adâncul sufletului. Îi simţi atingerea şi îmbrăţişarea caldă, şi fiecare particulă din tine se contopeşte cu el atunci când vă îmbrăţişaţi. Îi simţi bătăile inimii şi te uimeşte modul în care vă sincronizaţi respiraţia. Îi simţi braţele puternice cuprinzându-te şi, deşi în alte condiţii nu ai mai putea respira, când te strânge el, parcă îţi dă viaţă. Simţi că nu ai mai vrea ca acel moment să se sfârşească vreodată. Îl vrei acolo, lângă inima ta, o veşnicie.

Te topeşti când el, ditamai bărbatul, se ghemuieşte la pieptul tău şi îţi place să-l priveşti cum închide ochii şi încearcă să absoarbă toată iubirea pe care i-o poţi oferi. Te întrebi atunci: oare are idee cât de mult îl poţi iubi? Ai vrea să-l ţii acolo, la pieptul tău, încă o clipă şi o secundă în plus, dar ţi-e teamă să nu se simtă sufocat. Ai vrea să-i spui tot ce simţi, cu toate cuvintele pe care le ştii şi pe care n-ai avut ocazia să le rosteşti până acum, dar ţi-e teamă că se va speria de intensitatea iubirii tale şi se va retrage.

Încerci să te adaptezi ritmului său, dar suferi pentru că îţi blochezi atâtea simţăminte şi ai impresia că explodezi dacă nu-i săruţi măcar ochii, şi fruntea, şi bărbia, şi nasul şi… totul, pentru că tot ceea ce are, îţi este drag. Îl absorbi încă o dată cu toţi porii şi-l eliberezi, pentru că-l iubeşti şi îl vrei liber şi fericit, deşi în sinea ta îţi doreşti cu ardoare ca libertatea lui să-l aducă alături de tine.

Când pleacă, ia cu el tot ce-ţi este drag. Tu rămâi cu mirosul pielii sale impregnat pe fiecare părticică a corpulu tău şi cu amintirea clipelor depline pe care le-aţi trăit. O vreme îţi va ajunge ceea ce ţi-a lăsat. Apoi, pe măsură ce orele trec, vei începe să-i simţi lipsa din ce în ce mai acut.

Îţi place libertatea de care te bucuri, dar în lipsa lui parcă nu mai are valoare. Nu-ţi doreşti decât să fiţi liberi împreună. Nu-ţi doreşti decât să-ţi permită să-l priveşti, să-l respiri, să-l guşti, să-l iubeşti.

Când te îndrăgosteşti, simţi că nu vrei decât să iubeşti, iar când iubeşti, iubeşti…fără să gândeşti.

Fericire fabricată

clown-girlCând eşti copil şi nu ai jucăria mult visată, improvizezi. Îţi poţi face o păpuşă din cârpe, o maşină din carton, un robot din pachete goale de ţigări.

Când creşti, îţi cauţi fericirea şi nu o găseşti, o inventezi. Te prefaci că ţi-e bine chiar şi atunci când sufletul îţi este rupt în bucăţi. Născoceşti câte o glumă pentru orice situaţie neplăcută în care te regăseşti şi râzi, aparent cu poftă, deşi numai tu ştii că de fapt râsul tău e tânguire. Faci asta zile la rând, neîntrerupt, până când pierzi noţiunea timpului, dar şi a realităţii. Realitatea este că nu eşti decât un clovn, o paiaţă. Ai luat o grămadă de carpe şi ţi-ai fabricat o păpuşă – te-ai fabricat pe tine. Îţi pui un zâmbet larg ca să maschezi grimasa suferinţei pe care o resimţi. Îţi achiziţionezi un nas roşu, că să-i amuzi pe cei din jur. Te îmbraci în culori vesele ca să ascuzi cenuşiul din sufletul tău. Numai că seara, când eşti numai tu cu tine şi-ţi dai jos costumul, te prăbuşeşti la vederea imaginii reale pe care zilnic o ascunzi. Şi totuşi, a doua zi simulezi din nou fericirea pentru că realitatea e mult prea greu de îndurat.

Dacă ajungi să nu te mai poţi păcăli cu teatrul ieftin pe care îl joci, începi să împrumuţi jucăriile prietenilor tăi, crezând că ele te vor ajuta să umpli golurile care te doboară. Ajungi să te integrezi în familiile lor, să le iubeşti copiii, să le trăieşti vieţile pentru că viaţa ta e mult prea pustie. Împrumuţi iubire şi crezi că-ţi este de ajuns. Numai că, în momentul în care trebuie să rambursezi împrumutul, golul din sufletul tău devine mai mare şi mai greu de suportat.

Se spune că este mai bine să iubeşti şi să pierzi, decât să nu fi iubit niciodată. Cu toate acestea, tu vrei să nu fi iubit deloc, să nu fi aflat cum e dincolo de barieră, să nu fi avut totul şi acesta să-ţi fie luat. Nu mai vrei iubire cu-mprumut, nu mai vrei o existenţă peticită, nu mai vrei o fericire inventată sau o păpuşă din cârpe. Vrei iubirea veritabilă care să fie numai a ta. Vrei viaţa la care ai visat, vrei să ai jucăriile tale fără să fie nevoie să le dai înapoi când abia începuseşi să te bucuri de ele.

Vrei totul sau nimic, iar dacă va fi să ai parte de „nimic”, nu mai vrei să ştii cum e să ai „totul” şi nici să mai mimezi că-l ai. Decât să-ţi inventezi fericirea, preferi să-ţi trăieşti amărăciunea până la epuizare şi să speri că se va sfârşi la un moment dat, preferabil nu odată cu tine.

Când eşti copil, totul e mai uşor. Când creşti…

Regăsire

the_dark_room_IIDe când mă ştiu alerg fără întrerupere. Alerg după Iubire, după Fericire, după vise, după iluzii.

Am început să caut Fericirea urmând cărări umblate şi de alţii, crezând că eu, spre deosebire de ceilalţi, voi ajunge la destinaţia dorită. Am alergat şi m-am lovit de ziduri. Am căzut, m-am ridicat şi am pornit mai departe. Am experimentat, am învăţat. Lecţiile primite au fost dure şi încă mai sunt. La capătul cărărilor am găsit de cele mai multe ori Dezamăgirea. Eu şi ea ne-am cunoscut devreme, şi încă mai suntem împreună (mai rar, ce-i drept). Dezamăgirii i-au urmat Tristeţea, Durerea, apoi Disperarea. Cu fiecare am legat relaţii solide care au durat mulţi ani. Fiecare m-a învăţat că, pentru a mă despărţi de ele, va trebui să port armura omului de neînvins, a omului neclintit de emoţii, rece, dur.

Am reuşit cu greu să-mi construiesc armura şi am purat-o ani la rând ferindu-mă de deziluzii. Am cunoscut apoi Indiferenţa, căci armura mea miraculoasă era o barieră de nestăvilit în calea intemperiilor sentimentale. Am crezut atunci că ea e cheia care va descuia uşa către rezultatul mult dorit: Fericirea. M-am înşelat amarnic.

Târziu mi-am dat seama că tot ceea ce făcusem era să mă închid într-un buncăr fără nici o şansă de a vedea lumina şi calea către Fericire, de a respira aerul proaspăt şi de a inspira Iubirea care mi se oferea şi pe care eu nu mai puteam să o dăruiesc.

Târziu nu înseamnă niciodată. Ca atare, nu ştiu cum şi când, dar am descuiat uşa buncărului, am simţit briza Iubirii săgetându-mă, am zărit razele soarelui şi acum alerg către ele. Indiferenţa pare că-şi ia rămas bun, Disperarea a plecat demult. Durerea şi Tristeţea încă nu se dau duse, dar ne vom înţelege noi în cele din urmă, căci fără ele nu mai pot găsi emoţiile din care face parte şi Iubirea. Fără Iubire ştiu că nu voi putea cunoaşte niciodată Fericirea.

Am alergat pentru a găsi Fericirea şi m-am pierdut pe mine. Astăzi încep să mă regăsesc, căci acum ştiu că eu sunt, de fapt, calea către Fericire.

Într-o zi

Rainy_Mysty_Autumn_2_by_Alharaca

Într-o zi te-am cunoscut şi nu ştiu ce-am simţit. N-am reţinut acea zi. În altă zi ne-am vorbit, însă tot ce-am simţit a fost emoţia conversaţiei cu un străin. Presupun că ne-am vorbit zile la rând fără să fi ţinut cont de cursul discuţiei, fără impresii, fără profunzime.

Într-o zi ne-am vorbit din nou şi am simţit nesiguranţă. Vocea şi mâinile îmi tremurau, dar sper că tu nu ai observat acest lucru. Am încercat din răsputeri să îl ascund. Într-o zi mi-am dorit să mai vorbim, deşi tremurul interior părea de nesuportat. Apoi am înţeles că-i pot face faţă, că merită efortul deoarece prezenţa ta era mult mai importantă decât roşeaţa din obrajii mei şi stângăciile care ar fi putut să-mi strice „imaginea”.

Într-o zi am simit că fără tine ziua nu ar avea culoare. Te-am chemat, te-am forţat (sau nu) să-mi fii alături şi ai fost. În acea zi am fost eu însămi lângă tine, iar asta părea să nu te deranjeze. Într-o zi coincidenţa ne-a lovit, iar eu am început să mă întreb dacă nu cumva acesta este un semn că trebuie să te cunosc mai bine.

Într-o zi am început să mă dezvălui, ai început să te dezvălui. Mi-a plăcut cum am fost, mi-a făcut plăcere să te descopăr. Într-o zi am remarcat că numai în prezenţa ta pot fi eu – liberă, energică, frumoasă, spontană. Mi-am dorit atunci încă o zi lângă tine şi o secundă în plus. Te-am avut şi te-am savurat. Am asimilat fiecare moment în care am putut să te ating, să mă atingi, să te întipăresc pe piele, în minte, în suflet. De atunci, în fiecare clipă, mi-am dorit încă o secundă în plus.

Într-o zi am remarcat că-mi lipseşte prezenţa ta, că dacă nu eşti, fiecare părticică din mine te cheamă, te doreşte. Am simţit că mă topesc de dorul tău, că mă doare absenţa ta aşa cum doare când din suflet îţi este smulsă o jumătate. Te-am visat, te-am transpus în fiecare experienţă reală sau închipută, şi mi-am dat seama că mi-e bine cu tine.

Într-o zi mi-am dat seama că nu am loc în viaţa ta şi m-am obişnuit cu acest gând. În altă zi mi-ai făcut loc pentru încă o clipă. Am retrăit-o de mii de ori, până la epuizare. Au urmat zile în care m-ai bântuit neîncetat, în care eram cu tine în suflet, dar fără tine alături.

Într-o zi ţi-am spus că m-am îndrăgostit. De cine? De tine, de ideea de tine? Cui îi păsa? Nu ştiam decât că lângă tine eram completă, iar fără tine pustiită. Ne vorbeam, ne înţelegeam, ne completam. Dar ziua aceea a trecut, aşa cum au trecut şi următoarele – toate fără noimă, fără direcţie.

Într-o zi mă voi bucura că eşti fericit în absenţa mea. Într-o zi îţi voi mulţumi că m-ai ajutat să mă cunosc, chiar dacă este posibil ca nimeni altcineva în afară de tine să nu mă accepte aşa. Într-o zi voi putea să te iubesc fără să mă doară, iar apoi voi putea să te ascund în suflet şi să pretind că nu te-am iubit niciodată. Într-o zi voi putea să trăiesc şi să-mi fie bine fără tine.

Într-o zi…

N-am ieşit

cele-mai-tari-pancarte-de-la-proteste.-imagini-proaspete-din-piata-universitatii.-voteaza-mesajul-preferatDe ce n-am ieşit în stradă? Pentru că scânteia (ironic, nu?) care a determinat revolta a fost moartea zecilor de tineri din Colectiv. Pentru că morţii se plâng în linişte şi era prea devreme pentru a urla în numele lor.

Da, este nedrept ce s-a întâmplat şi cauzele sunt multe şi există oameni care trebuie să plătească pentru această tragedie. Da, dar există oameni care trebuie să plătească pentru multe alte tragedii, inclusiv pentru poliţistul mort la datorie în timp ce îl conducea pe Oprea acasă, dar şi pentru lipsa condiţiilor din spitale, din şcoli, pentru imposibilitatea categoriilor defavorizate de a avea acces la o educaţie de calitate, pentru toţi banii de la buget care se cheltuie în neştire (necunoştinţa noastră, evident) pe protocol, pentru evaziunea fiscală care dezechilibrează grav bugetul şi aşa ciopârţit cu monstruozitate de cei care au drept de decizie şi semnătură în aparatul de stat.

Aş fi ieşit în stradă în momentul în care Ponta a refuzat să-şi dea demisia deşi era urmărit penal. Aş fi ieşit atunci când Oprea a refuzat să demisioneze pentru abuz în serviciu. Aş ieşi în fiecare zi în care un politician ajunge la DNA, este cercetat, eventual condamnat la închisoare (poate chiar cu suspendare), dar nu-i este confiscată averea.

Aş fi ieşit în stradă în momentul în care patriarhul Daniel a declarat (prin purtătorul său de cuvânt – de ce are nevoie de purtător de cuvânt nu voi înţelege niciodată) că singura rugăciune demnă de luat în seamă este cea din patriarhie. I-aş fi strigat patriarhului că Dumnezeu ascultă fiecare rugăciune şi contează numai aceea care este înălţată din suflet către El. I-aş fi spus că Biblia (dacă după ea se ghidează „capetele” bisericeşti) spune că Biserică este orice loc în care se adună oameni şi închină rugăciuni către Dumnezeu; poate fi într-o mansardă, într-o grotă, sub cerul liber, în stradă – poate fi chiar şi într-un club. I-aş fi spus că detest luxul de care se bucură „mai marii” bisericii, că rolul lor este acela de a ne ajuta mai mult decât prin rugăciune, că dacă primesc finanţare, nu plătesc taxe şi au avantajul de a funcţiona asemeni unui ONG, ar trebui să aibă proiecte care să aducă beneficii palpabile şi măsurabile semenilor aflaţi în dificultate.

Aş ieşi în stradă dacă mişcarea aceasta nu ar fi atât de haotică, dacă am fi în stare să ne organizăm şi să milităm pentru idei precum „liberate, pace, dreptate, adevăr, eliminarea corupţiei, etc.” prin fapte concrete şi bine planificate, dacă aş fi sigură că toţi cei care se strâng cu pancarte în pieţe, se ghidează după principiul că schimbarea începe din interior. Ştim cu toţii şi suntem de acord cu Mahatma Gandhi care spunea: „Fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”, dar câţi dintre noi trăiesc urmând acest îndemn?

Biserica-spala-creiere

Din filmul vieţii mele

full-moon-sky-stars„Eu când vreau să fluier, fluier!” – este denumirea unui film românesc foarte apreciat. Pornind de la această idee mă gândesc la filmul vieţii mele şi la faptul că el s-ar putea intitula „Eu când încep să iubesc, iubesc!”. Nu ştiu dacă ar putea fi apreciat de critici, însă nici nu are importanţă. Numai faptul că eu am privilegiul de a fi protagonista reprezintă un lucru extraordinar. Cei care fac obiectul emoţiilor mele ar trebui să se simtă, de asemenea, măguliţi. „De ce?”, aţi putea întreba. Ei bine, pentru că iubirea mea e specială, e nebună, e nelimitată, e deosebită.

Iubirea mea e o eroină, e aprigă şi îşi aruncă în luptă cele mai puternice arme: mângâieri, îmbrăţişări, sărutări, atenţie, grijă, protecţie. Pe altarul ei îmi pot sacrifica toate darurile cu care natura m-a înzestrat. Pot iubi un om bun – pâinea lui Dumnezeu -, dar pot iubi cu patimă şi o pramatie. Haideţi să recunoaştem – în general, femeile iubesc „băieţii răi”. Iubirea mea e o zăludă, căci se aruncă în cele mai învolburate ape, în cele mai întunecate zări, pe cele mai întortocheate cărări, în cele mai aspre inimi.

Iubirea mea poate fi inconştientă, dar sigur fără prejudecăţi, fără temeri, fără limitări şi fără artificii. Iubirea mea este absolută, este umilă şi – la nevoie – se târăşte în cea mai densă mocirlă până la liman, căci este plină de speranţă, şi vise, şi iluzii. Când iubesc, o fac aşa – pe de-a-ntregul, cu toată fiinţa, cu fiecare particulă din mine, cu fiecare fir de viaţă ce mi se scurge prin vene. Iubesc în fiecare gând, în orice idee, de la primele raze de lumină şi până când noaptea-şi aruncă vălul şi-mi închide pleoapele forţat, dar şi atunci iubesc în visuri. Căci altfel, cum aş mai putea dormi, când am atât de mult de iubit? Iubesc până la epuizare, iar când pierd în dragoste, sufăr tot până acolo. Iubirea îmi dă viaţă, dar mă şi poate stinge.

Când se sfărâmă, iubirea mea strigă după ajutor, dar cine s-o audă? Cine o poate scoate din pânza infinită pe care cu nădejde a ţesut-o clipă de clipă? Cine o poate resuscita, cine îi poate oferi o gură de aer proaspăt şi de ce? Ce rost ar avea ca cineva să salveze o sinucigaşă care cu prima ocazie se va arunca din nou de pe culmile fericirii în tainele nebănuite ale abisului sentimental?

Iubirea mea are mereu acelaşi destin: se naşte, se dăruieşte, se perpeleşte şi moare. Atunci ia cu sine totul şi lasă în loc numai amintirea. În urma să rămâne numai o peliculă ce rulează obsesiv într-un cinematograf vechi, jerpelit şi mucegăit, din care spectatorii iubitori de finaluri fericite se retrag după primele minute de vizionare, mai ales că toţi cunosc deja povestea, ştiu care va fi deznodământul. Oamenii fug de nefericire, numai iubirea mea îşi găseşte fericirea în a străluci pe cerul tău chiar şi pentru o noapte sau numai pentru câteva clipe.