Te îmbrățișez cu drag

imbratisareSe spune că un bărbat şi o femeie nu pot fi nicicând doar prieteni. Eu spun că depinde de bărbat, respectiv de femeie; depinde de context, de moment, de vreme, de vremuri, de astre, de multe. Aşa suntem noi, femeile. Nu putem generaliza, ci ne adaptăm la situaţia în care ne regăsim la un moment dat.

Am întrebat un bărbat dacă poate îmbrăţişa o femeie fără a asocia gestului porniri de natură sexuală. Mi-a răspuns că poate, dar numai dacă femeia este foarte urâtă. A completat cu menţiunea că el nu îmbrăţişează persoane pentru care nu simte nimic. Evident, am cerut şi părerea unei femei în această privinţă. Mi-a spus că, oricând, o femeie şi un bărbat se pot îmbrăţişa prieteneşte, fără a avea aşteptări, fără a-şi dori să dăruiască sau să primească mai mult decât afecţiune amicală pură.

Mi-am amintit, apoi, de îmbrăţişarea noastră şi m-am întrebat care a fost cauza sau scopul acesteia. Ce întrebare stupidă! Tot ce ştiu este că a fost un impuls de moment, generat de afecţiunea pe care o simţeam faţă de tine. Ştiu că te-aş fi păstrat la pieptul meu până când aş fi rămas fără suflare, că nu te-aş fi eliberat decât dacă aş fi văzut că nu te mai poţi hrăni doar cu iubirea mea, că vei fi fost fericit numai dacă braţele mele ţi-ar fi permis să te distanţezi, să cauţi zări mai senine, să îţi găseşti împlinirea. Atunci, am înțeles.

Am întrebat luna de ce ai plecat şi dacă te vei întoarce. M-a privit surâzând o noapte întreagă şi mi-a furat somnul, dar nu mi-a oferit nici un răspuns. A doua seară m-a îmbrăţişat cu duioşie şi toată răceala luminii sale mi-a pătruns până în măduva oaselor, mi-a săgetat sufletul şi m-a făcut să simt cu o intensitate nemăsurată absenţa ta.

Am întrebat vântul dacă mă poate duce până la tine. S-a tânguit câteva zile, s-a agitat haotic, mi-a răvăşit părul şi gândurile până când i-am simţit uscăciunea în suflet şi m-am prăbuşit la picioarele sale nestatornice.

Apoi, a răsărit soarele. S-a ridicat pe cerul meu mai sus ca niciodată şi mi-a oferit mai mult decât o rază de speranţă. A rămas acolo timp de multe zile, rânjind înmărmurit, împărţind doar lumină şi aşchii de gheaţă strălucitoare. Căldura sa era departe, mult prea departe ca eu să o pot chema, ori ea să ajungă până la mine.

La un moment dat, s-a lăsat ceaţa. Mi-a înfăşurat inima în vălul său înşelător de nuanţe. M-a purtat pe braţe şi mi-a dăruit liniştea. Am crezut, atunci, că m-am eliberat de tine şi că am găsit, în schimb, lacătul care îmi va fereca sentimentele pentru totdeauna. N-am ştiut că în secunda următoare un val de afecţiune îngropată în adâncuri va țâșni la suprafaţă asemeni unui gheizer şi va toropi totul în jurul său.

M-am abandonat, într-un final, nopţii. La adăpostul ei, încă mai pot să visez la tine. Te pot îmbrăţişa în taină, oricum îmi place: ca pe un iubit, ca pe un prieten, ca pe o himeră. Noaptea înţelege, ea ştie că noi nu putem fi doar prieteni. În adâncurile sale mă refugiez pentru a mă regăsi, din nou, alături de tine.

4341233701_fa0332bcc6_z

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s