Săptămâna revelațiilor

0093052B2OpDe obicei nu scriu în nume personal, din motive legate de discreţie şi de faptul că nu îmi place să mă expun, să par vulnerabilă sau să-mi afișez frustrările într-un spaţiu public. Cu toate acestea, astăzi am decis că nu există nici o altă modalitate prin care aş putea povesti despre frământările din ultimele zile.

De-a lungul timpului am avut fel de fel de experienţe şi am cunoscut tot felul de oameni, aşa cum ni se întâmplă tuturor. Fiecare persoană care a intrat în viaţa mea a avut un loc special, încă de la început. Sunt – sau, cel puţin, eram – genul de femeie deschisă către ceilalţi, care îşi doreşte să-i cunoască, să lege prietenii, să împărtăşească idei şi/sau sentimente şi să-şi împartă timpul cu ei. Am oferit din toate, mai ales sentimente. Pe acestea le-am daruit necondiţionat, în întregime, fără să mă gândesc prea mult la consecinţe. Totul până când consecinţele au început să apară. Încă de la prima dezamăgire, sufletul meu a început să se închidă şi a continuat să facă asta, treptat, progresiv, cu fiecare nouă rană apărută, cu fiecare suferinţă pe care nu am putut să o evit. Am iubit, însă încep să înţeleg că odată cu trecerea anilor şi cu acumularea temerilor, am iubit din ce în ce mai puţin, din ce în ce mai rezervat. Iubirea mea a început să devină mai raţională, mai calculată, porţionată chiar. Nu mai ofer totul de la început, încerc să mă protejez, încerc să preîntâmpin riscurile. Problema este că acest comportament nu mă face fericită. Consider că fericirea vine din preaplinul sufletului, dimensiune la care, aparent, eu nu mai am acces.

Oamenilor din viaţa mea le-am dăruit, de asemenea, timp. Am dat ore, zile şi ani unor persoane pe care le-am crezut demne de darurile acestea. Nu am monitorizat trecerea timpului, ci am continuat să ofer totul, până la capăt, până când am fost în totalitate convinsă că nimic în plus nu poate schimba deznodământul. Am luptat, am sperat, am aşteptat, însă atunci când am văzut că eforturile mele nu fac nici o diferenţă, că nu duc nicăieri, ci numai către sfârşit, am îmbrăţişat finalul şi m-am resemnat. Am făcut-o ştiind că tot ceea ce a depins de mine a fost îndeplinit, că nu delăsarea, neimplicarea sau superficialitatea mea ar fi putut cauza ruptura. Din acest punct de vedere, am conştiinţa împăcată.

Am oferit din toate, însă am pierdut în aceeași măsură și darurile mele nu mai pot fi recuperate. Tot ceea ce mi-a rămas este experienţa de viaţă. Întrucât e de aşteptat ca fiecare dintre cei pe care i-am cunoscut să mă fi învăţat câte ceva, mă întreb dacă știu destule acum.

Într-una din serile trecute, la presupusul meu bagaj de cunoştinţe s-au mai adăugat câteva. Am aflat despre mine lucruri la care nici măcar nu m-am gândit, am aflat cu stupoare că ultimii opt ani din viaţa mea nu au fost aşa cum i-am perceput eu. Iubesc sinceritatea şi prefer întotdeauna adevărul – oricât de incomod – în locul unei minciuni frumoase şi l-am primit, însă destul de târziu. Acum că l-am aflat, simt că a făcut ravagii în gândurile mele, că mi-a demontat cele mai solide convingeri despre viaţă şi despre mine, că mi-a dat peste cap toate concepţiile şi mi-a anulat toate teoriile care stăteau la baza existenţei mele de zi cu zi. Credeam că ştiu totul, dar…dacă nu ştiu nimic şi dacă abia acum încep să învăţ?

Încă îmi pare de neconceput să-ţi împarţi zilele cu un om şi să nu ajungi să îl cunoşti decât după ce nu mai este alături de tine, să trăieşti împreună cu el timp de câţiva ani, dar să duceţi vieţi separate. Îmi pare, dar nu este. Lucrurile acestea se întâmplă, însă nu credeam că mi se poate întâmpla tocmai mie – eu care am analizat fir cu fir orice întâmplare, orice gest, fiecare cuvânt, fiecare privire. Am analizat, dar oare ce-am trăit? Cât am trăit pentru MINE în acest timp în care totul se întâmpla pentru NOI? Cât am investit şi cât am câştigat? Are rost să contabilizez aceste lucruri sau ar trebui să las totul în urmă, să accept ceea ce nu pot uita şi să merg mai departe?

Săptămâna revelațiilor mi-a aruncat în față o groază de îndoieli, mi-a dezvăluit o realitate necunoscută, neașteptată, din care am făcut parte câțiva ani și care va continua să fie parte din mine pentru tot restul vieții. Etapa aceea s-a încheiat, dar nu fără a lăsa urme adânci și temeri majore, căci nu știu dacă pot avea vreodată garanția că istoria nu se va repeta.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s