Oraşul copilăriei mele

turnulÎl mai visez câteodată, aşa cum visez despre fiecare lucru important pentru mine. Este locul în care am deschis pentru prima dată ochii cu adevărat, în care am făcut primii paşi, în care mi-am format primele amintiri.

La început locuiam cu chirie la mansardă, într-o casă boierească în buricul târgului, în spatele Hotelului Dâmboviţa. În amintirile mele casa este mai mereu întunecată, scara în spirală şi culoare strâmte. Stăpâna casei era o femeie foarte bătrână, care abia se mai ţinea pe picioare şi care mai mereu se plângea de dureri de inimă. Încă o mai văd cu o mână pe baston şi cu cealaltă în dreptul inimii, respirând greu şi povestind despre tinereţea ei glorioasă, în care a fost o femeie frumoasă, a iubit şi a fost iubită de colonelul ei. Îmi mai aduc aminte cu amuzament cum, deseori, își exprima dorința de a merge cândva într-o peșteră ”ca să mănânce pește” – mama mi-a explicat apoi că, de fapt, bătrâna își dorea să meargă în Deltă. Camerele doamnei, cu mobilă din lemn masiv, erau înţesate de ornamente vechi, de perniţe rotunde lucrate manual, învelite în mătase şi dantelă colorată pe care eu, copil de 2-3 ani, le adoram. Uneori, în amintirile mele, mai privesc pe fereastra dreptunghiulară de la care o urmăream pe mama intrând la „Premial” – alimentara de unde ne făceam aprovizionarea, ieşind apoi grăbită pentru a face o ultima oprire la tutungeria din colţ de unde îi cumpăra tatălui meu ţigări. Nu am foarte multe amintiri legate de acea casă. Tot ce mi-a rămas este un sentiment pe care nu sunt în stare să-l definesc sau să-l descriu. Nici casa nu mai există – a fost demolată la câţiva ani după ce ne-am mutat noi. Pe locul respectiv se află acum un mic parc de joacă pentru copii şi câteva aparate pentru fitness în aer liber.

Ne-am îndepărtat, aşadar, de Parcul Mitropoliei cu cele câteva ruine ieşind timid din iarbă, cu cele trei alei întinse de la un capăt la altul – de la magazinul Mondial (de lângă Prefectură) până la Casa Sindicatelor şi statuia lui Mihai-Viteazul călare pe un cal nărăvaş, aşa cum bine îl ştim. Ne-am stabilit într-un apartament nou, un cartier în care încă se construia. De la balconul meu am urmărit cum fiecare construcţie creştea chiar în faţa mea. Blocurile de vizavi mi-au obturat în cele din urmă perspectiva asupra oraşului, căci nu mai puteam să văd până departe. În schimb, analizam în fiecare zi turnul fabricii de pâine – o construcţie înaltă, dreptunghiulară, seacă, vopsită într-un bej tern. Încercam să-i găsesc rostul, să-i dau viaţă, să-i ofer un chip şi să-i observ expresiile. Turnul acela a făcut obiectul imaginaţiei mele timp de câţiva ani şi în jurul său mi-am alcătuit zeci de scenarii ale căror detalii nu mi le mai amintesc.

Peste stradă, lângă fabrica de pâine, exista un teren pe care, surprinzător, nu se construise încă nimic. Acolo, în fiecare vară, venea circul, se montau „umbreluţe şi lanţuri”, carusele şi leagăne în formă de bărcuțe pentru cei mici. Înainte de a se ridica blocurile de vizavi, puteam urmări spectacolul de la balcon. Mai târziu, nu mai reușeam decât să ascult rumoarea, strigătele entuziasmate şi muzica stranie care le însoţea. După câţiva ani, terenul s-a îngrădit, a fost secat de vioiciune şi toată istoria sa a fost uitată. Apoi, a început să se construiască o biserică – Catedrala Eorilor – şi câteva ”viluțe”.

Nu vă voi plictisi cu toate detaliile copilăriei mele în acest oraş, căci sunt prea multe. Fiecare loc îmi spune acum o poveste, îmi descrie una sau mai multe întâmplări care mă au drept protagonistă. Fostul magazin de pâine îşi aduce aminte cum mergeam cu sacoşa din pânză într-o mână, câţiva lei într-un buzunar şi cartela (pâinea se dădea cu porţia) în celălalt. Eram atât de mică (în jur de 5 ani) şi, probabil, simpatică, încât locul acela întunecat, rece şi cu un miros învechit de pâine, se însenina instantaneu sub forţa zâmbetelor pe care le generam. Alimentara de la parterul blocului de vizavi îmi povesteşte cât de bucuroasă eram să hoinăresc printre rafturi şi să admir aranjamentele fără cusur ale conservelor, cum ceream de fiecare dată o turtă dulce în care aproape că îmi rupeam dinții şi cum râdeam entuziasmată când mama îmi cumpăra o limonadă „Aurora”. Şcoala de lângă unitatea militară îşi aduce aminte de mine – copilul timid care a intrat pe porţile sale în clasa a I-a şi de toate coroniţele pe care le-a primit la fiecare sfârşit de an…şi câte şi mai câte! Casa Sindicatelor păstrează încă înregistrări ale prestaţiilor mele artistice pe scena sa – câte emoţii, cât entuziasm, câte aplauze! Trotuarul din faţa blocului îmi descrie fiecare şotron desenat şi toate jocurile copilăriei la care a fost martor. Scara blocului se ruşinează şi ea aşa cum mi s-a întâmplat mie când, adolescentă fiind, am fost condusă acasă de un coleg de şcoală şi am primit primul sărut nevinovat. Peste toate, de sute de ani, veghează celebrul Turn al Chindiei, simbolul de necontestat al oraşului, cel care le-a văzut pe toate, bătrânul la care mai merg uneori pentru a-mi căuta reperele.

Fost oraş industrial, Târgoviștea a pierdut de-a lungul timpului, asemeni unui copac, din seva care îi hrănea ramurile. Acum crengile sale sunt pe alocuri uscate, frunzele îi sunt chircite, dar florile sale rare încă păstrează un parfum pătrunzător. Când mă rătăcesc pe cărările vieţii, când îmi pierd direcţia şi pilonii mei de rezistenţă par să se clatine, merg la Târgovişte, merg acasă. Acolo mă regăsesc, mă reîntregesc şi îmi iau o porţie din energia, din forţa care mă ajută să merg mai departe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s